#01 Manifestele

de V. Umbreanu

- Vine şi Kakas!

Vocea lui Vila, nemulţumită, ne-a oprit din joc.

Din jocul cu piţulele.

Eu, scăpat de la şcoală, abia mâncasem de amiază, când m-a strigat prietenul meu mai mic, de la poartă, aşa cum ne înţelesesem de dimineaţă.

Să jucăm piţule.

Iarăşi.

Zi de zi, imediat după amiază, la stâlp sau la gard.

Norocul nostru, că toamna era caldă şi uscată.

N-a mai plouat de mult.

Dar, şi dacă ploua, tot jucam, cu o pasiune îndârjită.

Acum, opriţi lângă stâlpul de beton, iritaţi de întrerupere, aşteptam.

Sanyi, pe care toţi băieţii îl ciufuleau Kakas, se apropia încet de noi.

Mult mai în vârstă, gârbovit ca un bătrân, cu faţa încruntată, călca desculţ prin praful drumului.

Pantalonii, rupţi la buzunare, pătaţi peste tot, abia îi treceau de genunchi.

Cămaşa, cu mânecile fluturând, mai mult descheiată, cam fără nasturi, arăta părul de pe piept, roşcat.

- Na, ce bine că jucaţi!

Asta, în loc de salut.

Noi, fără să ne fim înţeleşi, tăceam, oarecum speriaţi.

Sanyi, vecinul nostru, era atât de ciudat, încât toţi copiii îl ocoleau sau, dacă apărea brusc, la locul de joacă, fugeau îngroziţi.

Nu pentru că era mai mare.

Sau pentru că nu se îngrijea.

Ci pentru boala lui, ciudată.

Când îl apuca tremuriciul, îşi înghiţea cuvintele brusc, cădea la pământ şi făcea spume la gură.

L-am văzut de câteva ori în asemenea hal!

Şi am aflat şi cum trebuie să procedăm.

De la mama lui, văduvă, şi de la surorile lui.

Să-l călcăm cu putere pe degetul mic de la o mână!

Noi, cei mici, n-am îndrăznit niciodată.

- Na, nu-i dăm drumu?

Vocea lui răguşită ne-a dezmeticit imediat.

- Io dau primu!

Zicând aceasta, prinse între degete piţula, pe care o avea în palma dreaptă, şi o izbi cu putere de beton.

Sunetul metalic, plăcut pentru noi, cunoscătorii, ne-a făcut să primim provocarea.

Piţula lui, în zbor arcuit, se opri în praful drumului, la peste trei paşi.

Făcându-i semn lui Vila, că vom juca, de voie sau de nevoie, am aruncat, dar fără vlagă.

Piţula mea, găurită la mijloc, recent procurată, contra cost, n-a ajuns prea departe.

Vila, urmând la rând, îmi trage cu ochiul, înţelegând situaţia.

Adică, să nu jucăm serios, la câştig.

Dar dacă n-are nasturi?

Dacă se supără pe noi că-i pretindem răsplata?

Jucăm de formă!

Piţula lui Vila ajunge în mijlocul drumului.

- Na, da ce apucat la voi?

Râzând sec, mai mult hămăind, se apleacă, îşi ia piţula şi, revenit lângă stâlp, priveşte înspre ale noastre, neştiind spre care să arunce.

În acel moment am auzit avionul.

Zgomotul caracteristic, în liniştea amiezii, ne-a oprit din activitatea noastră zilnică.

Şi, ca la comandă, ne-am repezit la piţulele noastre, care, au şi ajuns în buzunare, lângă nasturi.

- Hai în piaţă!

Strigătul meu l-a mobilizat imediat pe prietenul de competiţie şi iată-ne galopând pe stradă.

În urmă, glasul furios, de protest, al lui Kakas, mai mult m-a propulsat înainte.

- Unde fugiţi la voi, Istenu vostru!

Ajunşi în piaţa pustie, am zărit avionul coborând şi începând să se rotească deasupra.

Aripile argintii, cu cerculeţele tricolore, ne făceau inimile să bată mai repede!

- Uite pilotul, cum le aruncă!

Glasul lui Vila, mai emoţionat decât la jocul cu piţule, aproape că-l invidiam.

Şi eu eram emoţionat, dar încercam să mă frânez.

Încercam să nu arăt această stare deosebită.

Cu o căldură, brusc răspândită în tot corpul.

Cu o roşeaţă pe figură, atât de neplăcută, constatată şi de alţii, din jur.

Realizând cele trei rotaţii, deasupra pieţei, avionul se îndepărta spre zări străine, lăsând în urmă sute şi mii de file sclipitoare, în lumina soarelui, pe fondul albastru al cerului.

Manifestele!

Erau acele manifeste, pentru care lăsam orice!

Lăsam orice, pentru a ni le procura.

Ca prin farmec, piaţa se umplu de băieţi, mai mari şi mai mici.

De toate vârstele.

Iată-ne concurenţi!

Iată-ne, galopând, urmărind cu sufletul la gură, zborul norilor miraculoşi.

Zbor, direcţionat de vânt sau de curenţii de aer.

Pe unde n-am alergat, căutând, în dăţile trecute?

Prin curţi şi grădini, cu protestele adulţilor şi ale câinilor!

Peste liniile de cale ferată, spre păşune!

Prin bercul sălbatic, până spre Arieş!

Pe terenurile experimentale ale I.C.A.R.-ului, spre groaza paznicului Ferenczi!

Numai să ajungem, numai să le găsim!

Uneori, direct din zbor!

Alteori, după minute şi minute de căutări, printre plante sau chiar din apele celor două lacuri!

Numai să le adăugăm colecţiei!

Acum, gâfâind, în grămada de colecţionari, îmi amintesc, ciudatele apeluri ale filelor:

“Votaţi OCHIUL!”

Sau:

“Votaţi CÂRJA!”

Coborâm, de-a valma, panta spre lacuri.

L-am pierdut pe Vila.

Fug, întrecându-i pe mulţi şi nu simt nici o oboseală.

Acolo, dincolo de plopii înalţi, cu cuiburile de ciori ascunse în frunziş, manifeste planează lin, în livada cu meri.

Chiar săptămâna trecută am cules mere, cu toată familia, de pe doi, soiul Ionatan.

Iată-mă, ajuns printre primii acolo!

Ultimele manifeste mai cad, răsucindu-se.

Dar sunt altfel decât celelalte!

Mai mari şi colorate!

Alungite, cu cele trei culori:roşu, galben şi albastru.

Cu cât nesaţ o prind, din zbor, pe prima!

Apoi, din iarbă, înspre şanţul din dreapta livezii, încă patru!

Cinci manifeste cu tricolorul!

Abia oprit locului, răsuflând greu, remarc şi literele din mijloc: BPD.

Oare ce înseamnă?

Dar, tot acolo, un soare galben, cu îndemnul “Votaţi SOARELE!”

Stau şi privesc minunăţiile.

Reginele colecţiei.

Doar glasul prietenului, tânguitor, neputincios, mă trezeşte din extaz:

- Eu n-am prins niciunul!

Fără să-i răspund, aleg primul din vraf şi i-l întind, biruitor.

- Mulţumesc, mulţumesc mult!

Fără să mai pronunţăm cuvinte, de prisos în asemenea trăiri, ne întoarcem spre casă, pe străzile animate de eveniment.

Lumea discuta despre alegerile care aveau să urmeze, dar eu, mă gândeam numai la colecţia mea de manifeste.

Ce ştiam eu atunci!

2010