#15 La “Consfătuiri”
de V. Umbreanu
Anii, în învăţământ, au căpătat o segmentare tipică.
Trimestre.
Vacanţe.
Practică agricolă.
Reciclări.
Grade.
Serviciu în şcoală.
Iar între 1 şi 15 septembrie, Consfătuirile.
În plen şi pe secţii.
Cele în plen se desfăşurau în sala Teatrului.
Acestea erau cele mai politizate şi mai plictisitoare posibile adunări ale oamenilor muncii din învăţământ.
Norocul meu consta în folosirea timpului pentru lectură sau scris.
Ajuns cât mai repede posibil în sală, ocupam un loc în ultimul rând, cât mai departe de intrare şi ajungeam în atmosferă.
În atmosfera proprie, bineînţeles.
Cu gânduri plăcute.
Cu amintiri.
Cu vise.
Nu aveam nevoie, pentru exterior, decât de un infim procent de atenţie.
Ca să-mi asigur paza nişei.
Paza detaşării.
Nu era greu.
Pentru că nu eram chiar singurul.
Dar, într-un an, planul acesta anual, n-a mai reuşit.
Şi, desfăşurarea zilei a luat o întorsătură neaşteptată.
Chiar dramatică.
Să deschidem, împreună, uşa acţiunii şi să participăm la ea.
Retroactiv.
Trezirea dimineaţa, la timp.
La fel, micul dejun.
La fel, prezenţa în staţia de autobuz.
Cât mai devreme.
Unde aştept, citind revista “Luceafărul”.
Minutele trec.
Călătorii se adună.
Privesc ceasul.
Autobuzul întârzie.
Ştiu cauza.
Bariera.
Bariera de la calea ferată.
Reiau lectura.
Câteva minute.
Dar, acum, fără succes.
Nu mai pot.
Nu mai pot intra în atmosfera lecturii.
Mulţimea de navetişti vociferează.
Atenţia mi-e perturbată.
Dar nu numai din cauza lor.
Apare o nelinişte, un deranjament.
În cadrul programului meu obişnuit, anual.
Că n-o să mai ajung la timp în sală.
Că voi fi nevoit să asist la mascarada adunării în afara nişei.
În mijlocul colegilor de breaslă.
Mai aproape de prezidiu.
Minutele trec.
Trec tensionate deja.
Mulţimea de călători este nervoasă.
Comentariile iniţiale s-au degradat.
Înjurăturile se înmulţesc.
Tensiunea mea face front comun cu a ei.
Când, în sfârşit, apare mijlocul de transport, furia tuturor transformă urcarea într-un asalt.
Într-un asalt asupra unui duşman.
Maşină.
Şi şofer.
Picioare osoase.
Mâini care apucă.
Guri schimonosite.
Coate care împung.
Şi cuvinte transformate.
În sunete de junglă.
Suntem animale.
Ne liniştim treptat, în timp ce vehiculul rulează în viteză.
Parcă îşi cere scuze, în încercarea de recuperare a timpului.
Umplut până la refuz, cu uşile blocate, cu trupurile lipite în întrepătrundere, bărbaţi şi femei, suntem acum masculi şi femele.
Masculi şi femele, cu temperatura corpului comună.
Cu câmpurile cerebrale unificate.
Cu privirile în gol, aţintite înspre cei care ne conduc.
Nu ştiu cum s-a coborât în alte staţii, dar, la capăt, parcă am ieşit dintr-o cutie de conserve uriaşă.
Complet transpirat.
Cu hainele şifonate.
Şi, bineînţeles, cu o întârziere enormă.
Ne grăbim cu toţii, noi, întârziaţii, spre Teatru.
Intrăm în holul pustiu.
Ajungem la uşa laterală din dreapta şi intrăm.
Şedinţa se întrerupe.
Sala, plină.
Colegii se întorc spre noi.
Din prezidiu, o voce ne dirijează.
- Poftiţi în faţă tovarăşi, mai sunt locuri în primele două rânduri!
În timp ce ne deplasăm disciplinaţi pe lângă peretele lateral, priviri amuzate ne
însoţesc.
Servieta mi se bălăbăne pe lângă corp.
Caut disperat un loc liber pe la mijlocul sălii dar nu găsesc.
Aceeaşi voce, autoritară, pune ordine în turmă:
- Mai repede, mai repede, tovarăşi!
Printre ultimii, iau loc în primul rând, chiar la mijloc.
În faţa prezidiului de pe scenă!
Unde tronează activiştii şi reprezentanţii de frunte ai dascălilor.
Liniştea odată restabilită, vorbitorul poate continua.
La pupitrul învelit cu pânză roşie, ca şi masa prezidiului, stătea inspectorul general, citindu-şi raportul.
Cu vocea lui monotonă.
Cu lipsa de cursivitate cunoscută.
Cu bâlbâielile de rigoare.
Cu poticnelile inerente.
Ce mai, profesor de limba română ajuns inspector general!
Aşa au trecut primele minute.
Primele minute, în noile condiţii.
Cu gâtul aproape înţepenit, în noua poziţie.
Sub privirile celor din prezidiu.
Cu lozinca din fundal.
Şi cu portretul arhicunoscut.
Timpul, totuşi, se scurge.
Deşi sunt în afara nişei, acţionez.
Îmi construiesc alta.
O altă nişă.
Privesc înainte.
Clar.
Şi membrii din prezidiu se plictisesc.
Le văd feţele, privirile, gesturile.
Privesc lateral, în dreapta şi în stânga.
La fel.
Cu privirile tâmpe, îndreptate în gol, cei care nu şuşotesc, aproape că dorm.
Atunci, acţionez.
Deschid servieta fără zgomot şi extrag revista.
O manevrez cu atenţie.
Pentru a ajunge la ultima pagină.
Foşnetul ei este inevitabil.
Cei din jur mă apostrofează.
- Ssst!
Pardon, i-am trezit din somn!
Din somnul conştienţei.
Sau al conştiinţei?
Privesc şi spre prezidiu.
Da, şi de acolo primesc câteva căutături încruntate.
Nu-i nimic.
Se mai întâmplă.
Mă adâncesc în lectură şi, încet, încet, îi prind firul.
Dar, pagina odată terminată, trebuie să ajung şi în interior.
Aşa că, încet, cu răbdare şi cu meticulozitate, fac echilibristică.
Muşchii braţelor.
Şi muşchii degetelor.
Ei duc greul.
Greul acţiunii.
Să deschid revista.
Fără să foşnească.
Dar este greu.
Este foarte greu.
- Sssst, ssst!!
Cei din jur.
Dar continui.
Şi reuşesc.
Reuşesc.
Dar colegii mă critică.
Din nou.
- Sssst, ssst!
Chiar mai mult:
- Tovarăşe profesor, se poate?
Mă întorc şi răspund prompt:
- Se poate!
Raportorul, inspectorul general, se întrerupe.
Se întrerupe şi mă priveşte.
Ştiu fără să-l privesc.
Îi simt razele atacându-mă.
Îi simt cuvintele de reproş, înghiţite.
Tot prezidiul mă priveşte.
Văd fără să privesc.
Dar, au făcut o breşă.
O breşă în nişă.
M-am înroşit.
Toată faţa, roşie, face front comun cu pânzele de pe scenă.
Apoi, continuarea încordării.
Transpiraţia.
De pe frunte şi de pe spate.
Trec minute până mă liniştesc.
Şi, ca omida care îşi ţese coconul, încet, încet, îmi repar adăpostul, adăpostul psihic.
Cu fire mai rezistente.
Nu numai să mă izolez.
Ci şi ca să rezist.
Să rezist la atacuri.
Fire, care se fabrică şi se transformă în cărămizi.
Ale nepăsării.
Mă liniştesc.
Picăturile de sudoare s-au evaporat.
Roşeaţa a dispărut.
Calmul revenit, declanşează intenţiile.
Intenţiile pun în funcţiune planurile.
Iar acestea, mişcările.
Degetele palpează filele revistei şi caută noi pagini.
Poezie.
Proză.
Critică literară.
Senzorii înregistrează privirile celor din jur.
Colegii.
Colegii, care stau la pândă.
Acum, în slujba celor din prezidiu.
Reuşesc.
Reuşesc să ajung la o nouă pagină.
Dar, plătesc din nou acţiunea.
Îndrăzneala.
Deranjul.
Nu mai sunt destule şoaptele.
Se înteţesc apostrofările.
Se opreşte raportorul de pe scenă.
Se ajunge la rumoare generală.
Se aud, din spate, întrebări:
- Ce este?
- Ce se întâmplă?
- Cine deranjează?
Se face iar linişte.
Roşeaţa nu mă mai inundă.
Picăturile nu se mai ivesc.
Liniştea s-a reinstaurat.
Dar nu mai este neutră.
Cea iniţială.
Acum, încărcată cu o tensiune negativă, ameninţă.
Cei din jur îşi unesc forţele, câmpurile, şi mă izolează.
Mă izolează, respingându-mă.
Dar, pentru mine, este bine.
Firele mele au reparat coconul şi călătoresc, pe mai departe, în univers.
În universul personal.
Dar, timpul, timpul din exterior, mă întrerupe.
Aplauze.
Se aud aplauze.
Privesc spre afară.
Raportorul, privind spre prezidiu, părăseşte pupitrul şi se deplasează spre locul rezervat.
Aplaudă sala, aplaudă membrii prezidiului.
Ştiu.
Le cunosc, aplauze formale.
Roboţii care aplaudă.
Roboţii care se supun ordinelor.
Apoi, când liniştea revine, preşedintele prezidiului dă cuvântul activistului responsabil cu învăţământul, tovarăşul D.
Apare o tensiune.
O înregistrez cu toţi senzorii.
Felul cum s-a deplasat spre pupitru.
Felul cum s-a oprit privind sala.
Felul cum şi-a pus într-un buzunar al vestonului fila cu discursul pregătit.
Felul cum m-a privit.
În liniştea generală.
În liniştea generală, complet alta.
Faţă de dinainte.
Faţă de obişnuit.
Apoi, felul cum şi-a început discursul.
Şi cum l-a continuat.
Şi cum l-a încheiat.
Încerc să-l redau cât mai veridic.
- Tovarăşi colegi din instituţiile de învăţământ!
- Suntem aici, ca în fiecare an, în timpul consfătuirilor, consfătuiri care trebuie să
jaloneze viitorul an şcolar, pe baza împlinirilor şi neîmplinirilor celui precedent, dar şi a sarcinilor ce ne revin, conform politicii Partidului.
- Ca de obicei, ne bazăm pe raportul inspectorului general, care trebuie să reflecte
situaţia reală din învăţământul de toate gradele, din zona municipiului nostru.
- Din păcate, trebuie să recunoaştem că acest raport n-a corespuns aşteptărilor!
Rumoare în sală.
Pauza din discurs anunţa ceva neobişnuit.
Sunt atent şi-l privesc intens.
Simţimdu-mi privirea, laserul puternic al câmpului neural, mi-a răspuns în aceeaşi frecvenţă, într-o fracţiune de secundă.
- Da tovarăşi, raportul inspectorului general n-a cuprins situaţia reală a învăţământului, cum ar fi trebuit, ci s-a complăcut în generalităţi!
Din nou rumoare, chiar vociferări.
Membrii prezidiului se foiesc, vădit deranjaţi.
Unii privesc înspre mine.
Încep să roşesc din nou.
Dar sunt stăpân pe situaţie.
Nişa mă ocroteşte.
Nişa mă apără.
- Raportul a fost plictisitor, atât de plictisitor încât n-a interesat aproape pe nimeni!
Sala şi prezidiul primesc în plin aceste cuvinte.
Se aud câteva aplauze.
Se aud voci care comentează.
Unii colegi din jurul meu se întorc, privindu-mă insistent.
Nu-i privesc dar le simt reacţia.
Privirea mea îl ţintuieşte pe vorbitor, care, continuă, restabilind liniştea şi aşteptările publicului.
- De aceea nu mă mir că tovarăşul profesor C., aici de faţă, în primul rând, a citit o revistă literară.
Rumoare şi râsete în sală.
Alte aplauze, mai multe.
- Şi eu aş fi făcut la fel!
Sala se destinde şi aplauzele se înteţesc.
Cei din jur mă privesc şi mă felicită.
Acum mă felicită!
Mai înainte m-au criticat.
Iată roboţii!
Sau cameleonii.
Trebuie să recunosc, acum exult.
Dar mă simt şi deranjat.
Că am ajuns subiect public.
Deşi mi s-a dat dreptate.
Din nou, secretarul de partid responsabil cu învăţământul, vrea să continue.
Acum, făcând apel cu o mână, să se facă linişte.
Câteva secunde de aşteptare.
Apoi, cu aceeaşi voce calmă dar hotărâtă:
- Tovarăşul nostru coleg nu pierde timpul, nici în şcoală, nici la şedinţe, de aceea îl felicit!
De data aceasta, aproape toată sala aplaudă.
Unii se ridică în picioare.
În jur aud râsete de aprobare.
Chiar şi în prezidiu.
Aşa ceva nu s-a mai întâmplat!
Dar, culmea, nu m-am simţit bine în această postură!
De erou.
Deşi, activistul, a spus adevărul.
În pauza care a urmat s-au făcut înscrieri la cuvânt.
Pentru mine a urmat pedeapsa.
Normal, nu?
M-au înscris din oficiu!
Şi, astfel, pentru prima şi ultima oară, am ţinut şi eu un discurs, scurt şi cuprinzător, despre realitatea din şcoala noastră.
P.S.
În anii următori, n-am mai întârziat să-mi ocup locul preferat, în ultimul rând, în sala Teatrului, la consfătuiri.
2009