#14 Convalescenţa
de V. Umbreanu
Poate că totul e sfruntarea eterului şi mă contemplu într-o oglindă de radiaţii nocive.
Pădurile şi munţii de sub mine pot fii amintiri împietrite.
Şi apele, bucuriile iernii.
Mă aflu într-un sanatoriu sau în grota preistoriei.
Nu ştiu nici cine sunt.
Poate că întâmplarea a conectat o reţea şi aluatul gândeşte.
Sunt străzi pe unde întâlnesc semeni.
Cuvintele nu le-am învăţat.
Ele erup în fiecare moment când trebuie sau nu.
Şi controlul nu e ceva ştiinţific.
Şi peste toate cade în fulgi mari plăcerea.
E frig.
Dar, în acelaşi timp, am senzaţia căldurii.
În fiecare cuşcă, cu portiţa deschisă, aşteaptă cunoaşterea multiplă.
Mă compare cu o pasăre. Dar artificială. Cu gesturi zmâcite şi somnambule, depăşind spaţii de aer greu.
Şi toate trecând prin sita deasă a visului uitat.
Stau privind gardurile umede şi mişcarea lor soldăţească sub istorie.
A trece pe lângă ele înseamnă a te expune.
Câte gloanţe nu le-au înflorit.
Mă aplec să ridic o floare şi-n palmă rămân seminţe ciudate.
Dacă le pun în pământ răsar regrete.
Dacă le uit înadins în buzunar, mă rod şoarecii.
Nici o durere.
X
Camera, cu tot ce trebuie şi ce nu trebuie.
Un tablou, unul singur.
Flori, în care mişună viermi şi stele.
Să rămâi în pat şi să-l priveşti.
În timp şi-n afara lui, cuprinzând toată dăruirea.
Alambicul misterios al inspiraţiei.
Spart în cioburi, la o manevră de exuberanţă.
Ani îngrămădiţi, şifonaţi, dar vii în latenţa lor brutală.
A fi pictor.
Luminile se aprind şi apar mitrele prejudecăţilor stupide.
Dar muzica pătrunde şi roade orice îndoială.
Prea multe grămezi de umeri strâmbi în pădure.
Crengi rupte de iureşul unei puteri anarhice.
Peste imagini se depune un praf alb.
Şi miroase a spital.
Cum sorb aceste acorduri şi nu se întâmplă nimic.
Sugativă fără limite.
Totul se aranjează după alte norme.
Chiar şi absurdul, cu înţelegerea retezată de dramaturgi.
X
Un râu, cu maluri tăiate de ferăstrăul ştirb.
Cu pansamente verzi, până la răni.
Şi liniştea, fără nici o culoare în obraji, pretutindeni.
Timpul priveşte din soare stepa de griji.
Arsă până la rădăcini de această nepăsare reconfortantă.
Aici sunt izvoare.
Vietăţile se zbat dar cleştele viu previne.
Apoi se întind, nepermiţând nici celui mai primitiv instinct să privească.
Totul, sub umbrela zilei, aşteaptă în zgomotul trecerii uruitoare.
1965