#13 Focuri de nervi
de V. Umbreanu
Într-o noapte m-am trezit cu dureri de cap, ca tam-tam-uri de luptă.
Întunericul era mai gros ca somnolenţa beţiei de singurătate.
A fi singur a fost o pilulă luată zilnic, cu precauţie.
Apoi, a rămas o manie de salon.
Şi sala enormă răsuna de paşi goi.
Perdele veşnic nemişcate.
Lumina rece cădea în stropi de oţel şi muzica era tuse de oftică.
Altcineva sălăşluia în cauza umbrei mele.
Şi iritarea strecura bileţele de mătrăgună.
Am deschis ferestrele dar aerul solidificat îşi păstra integru transparenţa.
Cineva se desprinse din mine şi trecu în gheaţa neagră a nopţii ca o imaginaţie.
Şi era punctul roşu ce se îndepărta.
X
De pe ţărm luna se vedea vărsând de atâta licoare neagră.
Imaginile scânteiau cu batiste albe la gură.
Şi se auzeau chicoteli.
Cineva se aruncă în apă şi tăcerea apei opri creţul valului violet.
X
Nimeni nu caută până în colţuri, unde sfarmă timpul nemulţumirile.
Câte măşti le trebuie să scape!
Şi câtă înţelegere tacită mocneşte după teracota celulelor.
Cu un aparat de filmat adâncul mării ne dezvăluie culori.
Şi uităm clicotul valpurgic al nopţii ei veşnice.
Să intervenim ca albii?
Da, a cunoaşte deghizat uneori.
X
Şi focul acesta topind orice oprelişte.
Împotriviri ale nopţii.
Zornăitul depărtării pe talerul timpului.
Ultimele ei răsuflări.
A fi împreună a pătruns în fiecare cărămidă ca o radiaţie.
Şi situaţiile au rolul detectorilor în piesa nemaijucată.
Cine o scrie va fi şi citit.
Mai bine mai devreme decât la timp!
S-au răsturnat copacii, de precauţii, sub iureşul furtunii.
Şi valurile au dus cutiile de conserve în larg.
Norii caută resturile ospăţului omenesc.
Şi sunetele toropesc membranele tuturor aşteptărilor.
Se aseamănă cu visurile visurilor.
Nici o culoare nu se opreşte în cor.
Cine să umple portativul când secundele ascund tone de timp brut?
Să semănăm mângâieri peste tot ce se bănuie alb, ca o întindere de înţeles.
X
Au ars torţele până la mâini şi focul n-a putut fi oprit.
Vom arde veşnic.
Şi în aceşti zori nu mai pluteşte cenuşă.
Ultimele fulgere au căzut moarte peste stâncile rotunjite.
Nici o cărare nu se dezmeticeşte.
Să ne plimbăm la braţ, potrivind măsurile până la scara genetică.
Fără să ne cunoaştem, dinainte, culoarea florilor.
X
Din public n-au rămas mulţi.
Piesa n-are nici o frântură de talent.
Dar, pe scenă, se simte un aer dens prin care se transmit emoţii.
Chiar şi întunericul eşecului e fosforescent.
Acum repetăm fără sufleur.
Şi cele câteva aplauze ne tezesc din taina premierei.
Lasă, gândule!
X
Pe lac, plutirea nici nu se simte.
Navă cu zumzet de stup.
Setea rămâne un obelisc rigid când foiala microbilor-monştri o urmează în cortegii.
X
O situaţie se deschide cu cheia ţinută în mână întâmplător.
Dar să nu se legifereze situaţii determinate strict.
X
Din cuşti am eliberat tot ce era captiv.
X
Alături de Tine înţeleg şi ce e de neînţeles.
1965