#12 Inda
de V. Umbreanu
Zilele au un miros de ploaie şi de metal proaspăt rănit.
Capacele speranţelor ni le-a ridicat istoria în vârf de baionete.
Şi cât de stângaci şi de siguri am aruncat armele de nervi.
Să luăm volanul porumbelului alb şi să-l întoarcem înspre visurile acestea, stropite cu noroi.
Dar sub pojghiţă, câtă candoare!
X
Drumul.
Un drum cu hârtoape şi schelete.
Cu macii negri ai mormintelor, veseli.
Câtă cruzime risipită!
Cât ocean de lucru!
X
Strada era mestecată de vântul primăverii.
Şi ochii copilului, roşii, clipeau prin praful unei părţi de căruţă.
Un soare, scăpat din război cu câteva răni, negre de scrum.
Norii, ca nişte vulpi jigărite.
Apăreau printre copii, surprinzători de schimbaţi, oameni maturi.
Necunoscuţi.
Şi nu se mira nimeni.
Ochii căutau altceva.
Dincolo de pistruii dealurilor râpoase, cu cancer evoluat.
Cred că eram copilul.
Şi nişte fluturi întârziaţi mă luau drept un brusture, cu urechile clăpăuge şi ciuf opărit de vară.
Începeam să mă gândesc. Ce interesant, să-ţi dai seama, după zeci de ani, că poţi retrăi clipe de-ale veciei. Şi să fii şi sigur.
A gândi.
Poate că îşi vâra coada şi spontanul. Roţile începeau să angreneze o maşinărie ciudată. Şi de-atunci zumzetul n-a mai încetat. Dar acest “atunci” nu ştiu când a fost.
M-am trezit cu el în minunăţie.
Câteva ciori prevesteau viscol.
Peste câte luni?
Ce este timpul? O cale, pe care te împinge ceva tainic şi prin ramificaţiile ei găseşti atâtea!
O lebădă, fără nici o culoare şi cântec, trecând nepăsătoare.
Ţie numai să-ţi pese!
Un gard prin care te strecori.
Şi rar dacă-i poţi îndoi stâlpii.
Dar, ajuns în grădină, începi să cunoşti verdele proaspăt.
Vine iarna.
Şi încep să simt ce este “acasă” şi ce nu este.
N-am “acasă”.
O indiferenţă albă pluteşte în visele mele.
Dar e un alb negru.
Ciudăţeniile-mi sunt colecţiile la care privesc ceasuri întregi, în acest adânc al eu-lui.
Ce păpuşă fiecare om trecând!
Oare de unde aceste credinţe de grotă, în această cochilie cenuşie?
Spirala ducea spre un necunoscut.
Deocamdată mă târăsc prin desişul timpului zis “copilărie”.
Atâtea culori mă îngrozeau şi apelam la ceaţă, ca la un val de rachete.
Şi confuziile răsăreau ca ciupercile.
Înmulţindu-se.
Triumfând.
Colecţiile mi se par şi acum rufe la uscat.
Pe care le întrebuinţezi şi se uzează.
Cu cât dispreţ le puneam termometrul!
Trec peste câmp şi rup albăstrele şi această cocaină de cer senin mă pătrunde până la zâmbet.
Şi efectul e al anarhicului gând recesiv.
Dobor toate civilizaţia cu un laser al mâinii.
Şi ea răsare în realitate, robustă.
Cu câteva cicatrici.
Da. Sunt bolnav. Am boala obsesiei multiple şi ştiu că nu-mi va trece niciodată.
Cineva spunea că este ereditară.
Sunt pierdut.
Fetele sunt nişte necunoscute.
Şi, cu cât mă atrag mai mult, cu atât mă resping mai mult.
Poate din cauze obiective.
Numai că mi-s nişte X-uri.
Nu ştiu ce vârstă am.
N-o să mă intereseze niciodată asemenea ecuaţii stupide.
Poate că încep să tac prea mult, exasperant, monoton, lucid.
Ochii.
Ochii mă trădează.
Să le pun o mască.
Am prins, cândva, zece mii de muşte într-o zi, şi cineva mi-a spus nebun.
Cât e de normal, atunci, să fii nebun.
E plăcut la soare. Împreună cu gâzele, pe care nu le strivesc din principiu.
De câte ori nu le întâlnesc şi-n ciorbă şi le mănânc.
Şi lumea varsă, în jur, potop de scârbă.
Câtă linişte!
Oare e aceeaşi toamnă de adineaori?
Ce picioruşe au. Ca ale mele, albe, cu păr roşcat, prea subţire şi prea moale ca să fie de bărbat.
Şi totuşi, celelalte caractere le deţin.
Ce monopol!
Tehnica asta. Motoare şi scrâşnete. Simfonii rebutate şi seri de coniac intelectual.
Uneori îmi pare rău că sunt un “precoce”.
Nu pentru alţii cât pentru mine!
Să te gândeşti tot timpul, ce chin!
Gândurile parcă-s nişte fulgere paleozoice.
Dar, te mai plctiseşti. Şi totuşi, n-ai când cu asemenea orchestre.
Încolăcite, aşteaptă pe însăşi arhitectura AND-ului hibrid, monstruos de labirintic.
Cu vânătăi, de-atâta încordare.
Rezemat, tot aştept.
Alături, oameni aşteaptă autobuzul.
Strada aşteaptă.
Cineva întreabă “cât e ora, dacă nu vă supăraţi” şi i se răspunde “nu mă supăr, e..”
şi spune o cifră.
Apoi, tăcerea. Cu un răsfoit de ziar şi două sticle ciocnite. Sticle pline. Prea înfundat sună.
Frunzele mişună peste tot, laolaltă cu guturaiul.
Şi câini încep să se caute peste morală.
X
- Mauriciu!
Tăcerea o păstrez deşi mi-o reclamă prietena de tăceri.
Trecute, ce penibil.
Înţelese şi rumegate, ca o gumă.
- Mauriciu, eşti acasă?
Mă ridic şi ajung la fereastră.
Etajul I spre strada liniştii.
Perdeaua are o pată de grăsime, cenuşie, prin care razele se încurcă.
Puţin praf pe geamantanul cu romane.
În dreapta, cineva a folosit closetul.
Apa uşurează până şi mirosul.
- Mauriciu, de ce nu răspunzi? Vreau să ne plimbăm. Trebuie!
Nu era o rugă cât o imperioasă lume de necesităţi. Culori şi afecţiuni.
Ochii căutau cheia aprobării să deschidă orele de seară.
Am dat din cap şi iar am dat din cap.
Începu un clopot să răsune, parcă l-ar fii declaşat telepatic, tânguitor şi languros. Muzeu de aramă. Religia şi spectrele mortuare.
Haina, parcă, se cuibări singură pe umeri.
Cheia, răsucită de două ori, dispăru în buzunar.
Şi scările de pian răsunau de acorduri finale.
Dar cântăreţul e surd, dragă atenţie!
- Mauriciu, dragul meu Maur!
La braţ, aerul rămânea în părţi şi în spate, cu toate vârtejurile apărute la balistică.
Se aprindeau reclame şi, prin scoarţă, trebuie că simbolul mercurului transmitea muzică de dans.
X
ANUNŢ
În Sala Coloanelor de Bazalt va avea loc, azi, 14 aprilie 19--, ora 20, conferinţa cosmonautului Arthur Babianov despre “Culoarea neagră a cerului şi psihanaliza eu-lui”.
Intrarea liberă.
Poate că, amândoi, suntem nişte cosmonauţi ideali.
Cel puţin, am împinge până la refuz certitudinea. Şi tot n-ar fii edificator pentru exigenţa noastră înverşuată.
Ce căldură îmi trasmite Inda, ca un mesaj de descifrat.
Şi strângerea este aceeaşi.
Ne lovim de trecători şi toţi ne cred orbi.
Lumina şi umbrele se amestecă în proporţii nedefinite.
Copilăria?
Ce bombă neexplodată va mai fii şi ea?
Meşterim fiecare şi lădiţa cu scule e alături.
- Maur, azi mi-am dat seama că vreau un copil!
Ce repede trec automobilele pe şosea.
Ce răcoare.
Cer violet, ciuruit de aştri feminini.
Greierii vor mai ţârâi până sub veşnicie.
Mi-e dor de o baltă şi de mirosul ei putrefact.
Un copil?
Un copil.
Cum gâfâi şi o răcoare mă pătrunde ca o prevestire.
Copiii acestei lumi.
Oare lacrimile de ce nu pot să se transforme în copii, să fim mai siguri de perfecţiune?
- Inda, buzele mele uscate de gheaţa surprizei, sărută-le! Apleacă-mă spre îngenunchere şi cazi şi tu pe lespedea ierbii!
Câtă minunăţie păscând florile brânduşei!
Şi otrava se reclădea în dulceaţă.
Cerul a rămas în urmă şi plutirea se căsca fioroasă, ca pe vremea începutului de inel.
Şi lanţul are numai inele.
X
Aşa ne-am căsătorit şi, pentru prima oară, am simţit fiorul lui “acasă”.
1965