#10 Panariţiul

de V. Umbreanu

Am schimbat gazda şi bine am făcut.

Aici, mâncarea este destulă şi gustoasă.

Membrii familiei Botezan sunt harnici şi primitori, chiar simpatici.

Iarna este pe ducă.

Deşi în cămăruţa în care locuiesc am un coleg învăţător, nu mă deranjează, mai ales că ne întâlnim numai seara.

Dimineaţa, când plec la şcoală, îl las dormind.

Sunt şi câteva inconveniente: lemnele de foc sunt verzi şi ude iar soba pântecoasă scoate fum.

Jumătate din duminici sunt plecat acasă, unde mama şi bunica, singure, mă aşteaptă cu nerăbdare.

În cele în care rămân în sat, citesc sau ascult muzică la radioul unei colege suplinitoare din vecini.

Zăpada se topeşte şi noroiul devine stăpânul uliţelor.

Zilele devin tot mai calde.

Păsările se urmăresc prin livezi.

În şanţurile înfundate de gunoaie apa se strânge în bălţi, spre bucuria raţelor.

Pădurea se înviorează deşi, fiind pe panta de nord a dealului, mai are zăpadă.

Duminică ne-am adus încă o căruţă de lemne.

Noroiul a trecut peste şoşoni.

M-am ales şi cu febră musculară.

Fără antrenament, orice efort fizic îl resimt.

Nici nu ştiu când a venit primăvara.

Străzile s-au mai uscat.

Primii pomi îşi arată florile.

Gâze şi fluturi zboară năuci.

Copiii joacă fotbal pe rât în timp ce vitele, împrăştiate, pasc prima iarbă.

De lângă pădure se-aud tălăngile oilor.

Orele de şcoală şi-au pierdut concentrarea, cu toţii, cadre şi elevi, privim pe ferestre şi tragem cu urechea la concertul de afară.

Sătenii lucrează în grădini: arderea uscăturilor, tăieri la pomi şi viţă, arături.

Gazdele mele sapă cu hârleţele, câte-o postată zilnic.

Ies şi eu în grădină , să-i ajut.

Să-mi amintesc de viaţa de acasă şi să-mi recâştig antrenamentul.

Aerul cald şi miresmele mă ameţesc, dar pe un fond euforic.

Gazdele, inimoase şi vesele, fac haz de prezenţa mea ca “orăşan”, cu hârleţul în mână.

Dar ţin pasul cu stăpânul gospodăriei!

Azi aşa, mâine aşa, a treia zi, palmele mele, sensibile totuşi, mi se umplu cu băşici.

După o scurtă pauză de lucru, dispar, spre uşurarea şi reputaţia mea.

În schimb, una profundă, în degetul mare al mâinii drepte, îmi creează probleme la scris.

Şi nu numai.

Dacă la început s-a manifestat doar ca o iritaţie neglijabilă, după câteva zile s-a imflamat şi durerea a devenit tot mai greu suportabilă.

Degeaba am amânat un consult medical în comuna de care aparţineam, la 5 km. distanţă.

Degetul umflat cât o prună, durerea şi insomnia, îmi periclitau profesiunea şi sănătatea.

Încă nu aveam febră dar frisoanele au început să mă bântuie.

Am rezistat până înr-o după-amiază.

Chiar şi directorul şcolii, domnul Traian Blăjan, văzând cum mă chinuiesc, m-a sfătuit să plec la spital.

Aşa că, iată-mă urcând dealul către staţia terminus a autobuzului.

Pe drumul de ţară, cotind pe lângă pădure.

Grăbindu-mă să nu scap ultima cursă.

Cu palma ridicată.

Cu degetul pulsând.

Cu durerea forţându-mi lacrimile.

Şi încleştarea fălcilor.

Au fost kilometri de coşmar!

În care, doar ritmul susţinut al paşilor conta.

Doar şerpuirea drumului.

Şi reperele cunoscute care-l scurtau.

Pădure.

Păşune.

Vale.

Case.

Automatismul mi-era călăuza.

Aşa am urcat în autobuzul arhaic.

Cu care am continuat calvarul.

Staţie după staţie.

Mereu cu steagul ridicat.

Steagul suferinţei.

Care marca şi chipul.

Şoferul şi taxatorul mă cunoşteau.

Ca prin vată le-am primit compasiunea.

Doar când am trecut podul peste Mureş, ieşind din Ciumbrud, întrevedeam capătul suferinţei.

Ca să mai rezist.

Până la far.

Clădirea spitalului.

Iată, părăsesc autogara şi urc cele câteva trepte spre podeţ.

Dincolo de pârâu, cotesc în viteză la stânga.

Tot mai aproape.

Simt că nu mai rezist!

Că, dacă nu explodez, îmi pierd controlul.

Strâng din dinţi şi pătrund în clădire.

Portarul iese din cuşca sa, strigându-mi ceva.

Dar sunt deja înăuntru.

Prima asistentă care mă vede constată, din mers, tragedia.

Mă ia, tot din mers, la braţ şi pătrundem la “urgenţe”.

Sunt lac de tanspiraţie.

Abia acum constat.

Mâna epuizată, tinde să se lase în jos, dar degetul enorm, protestează vehement.

Prin durerea insuportabilă.

Vorbesc singur.

- Mă doare!

Reintră sora cu doctorul.

Nici n-am văzut când a plecat!

- Panariţiu! exclamă chirurgul şi completează şoptind:

- Anestezie şi la operaţie!

Zăngănit de instrumente.

Mirosuri de substanţe.

Seringa.

Braţul.

Înţepătura.

Usturimea.

Căldura.

Îmi vine să leşin!

- Repede, papaverină! aud un glas şi, imediat, sorb lichidul dintr-un pahar.

Apoi, escortat, ajung în sala de operaţii pentru urgenţe, de alături.

Aproape mă prăbuşesc pe scaun.

Ce uşurare!

Durerea se estompează.

Dar organul enorm stă gata să plesnească!

Se colorase într-un cafeniu-cenuşiu şi nu-mi venea să cred că este al meu.

Braţul, depus pe masa nichelată.

Degetul, tot ridicat, dar fără simţ.

Echipa, împrejur.

Mi se mai dă o injecţie în braţ.

Apoi, câteva, în micul monstru.

Acele intră până la os!

Tresar.

Mă doare, dar suportabil.

O asistentă îmi tamponează fruntea şi obrajii.

Discuţiile libere mă uimesc.

Punctate de ordine precise.

Tinctură.

Bisturiu.

Steril.

Pensă.

Tampon.

Curăţă.

Taie.

Tampon.

M-au impresionat câteva aspecte.

Puroiul şi sângele ţâşnind până departe, împroşcând halate, masă, instrumente şi podea.

Scrâşnetul metalic în contact cu falangele degetului meu.

Aici era să leşin iar!

- Iarăşi e palid! exclamă doctorul.

Şi iarăşi primesc o injecţie.

Şi sorb dintr-un pahar.

Apoi, spiritul de echipă.

Şi calmul, blândeţea, fermitatea, tactul, bunătatea, omenia, inteligenţa, cultura doctorului.

Toate, descoperite în jumătatea de oră, cât a durat intervenţia chirurgicală.

Timp în care, sub tirul bonom şi, aparent, nepăsător, am răspuns cum m-am procopsit cu “panariţiul”, cum am ajuns în acea aşezare omenească izolată şi de unde sunt.

Dar mai ţin eu minte totul?

Oricum, la sfârşit, am simţit o mare uşurare!

Iar când am fost întrebat, dacă pot merge singur la “rezervă”, am gustat ironia fină a expresiei.

Aşa am făcut cunoştinţă cu dr. Iosif de la Spitalul din Aiud.

Iar cele 17 zile petrecute, nu, nu este expresia cea mai potrivită, ci, trăite din plin, acestea constituie o altă istorie.

Şi totul din cauza inelelor care alcătuiau lanţul: săpatul, infecţia, coşmarul, intervenţia.

Cu corolarul din diagnostic.

Panariţiul.

2001