#09 Iepurele din mormânt

de V. Umbreanu

Se înserează.

Se înserează în camera tăcută, unde, gazdă şi oaspete, ne privim neajutoraţi.

Obiectele din jur, la începutul vizitei, şi-au făcut datoria.

Parcă, şi-au făcut datoria.

Masa, în mijloc.

Cu cărţi şi caiete.

Apoi, cu vase şi tacâmuri.

Cuvintele, timide în primele momente, apoi, tot mai apropiate de simţuri, de sentimente.

Şi radioul.

Radioul cu muzica.

Fotografii înrămate, pe pereţii albi.

Şi icoane, cu ştergare brodate.

În celelate camere, ca un fond sonor, vocile proprietarilor.

Gazdă şi oaspete, ne privim, ne privim tot mai neajutoraţi.

Mai ales ochii învăţătoarei.

Aproape că-i dau lacrimile.

Simte şi ea că vizita n-a reuşit.

N-a reuşit deşi a avut toate etapele realizate.

Ziua când ne-am cunoscut.

La o şedinţă din centrul de raion.

Cuvintele schimbate.

Şi impresia.

Impresia reciprocă.

Urmată de invitaţie.

Pentru primăvară.

Acum.

De pe masă au dispărut obiectele.

Radioul tace.

Cuvinte nu mai există.

E linişte şi afară.

Doar privirile se caută.

Dar nu mai sunt aceleaşi.

Parcă, le lipseşte ceva.

Parcă, firele care le uneau s-au rupt.

Fotografiile, de pe pereţii albi, s-au retras în umbră.

Icoanele, încremenite, se pregăteau de somn.

Când, dintr-o dată, s-a auzit tunetul.

Primul tunet.

Trezit din aşteptare, ca dintr-o ceaţă înrobitoare, m-am ridicat brusc, împingând scaunul într-o parte.

- Plec !

Speriată de rapiditatea mişcării şi a hotărârii, ochii ei s-au umplut de lacrimi.

Printr-un reflex, privind spre pat, n-a putut opri cuvintele din adânc, precum o ultimă speranţă a vieţii.

Poţi rămâne, poţi rămâne peste noapte, până trece furtuna!

Da.

Abia acum auzeam din nou tunetele, tot mai dese, tot mai apropiate.

Într-o clipă, m-am simţit pe o balanţă a echilibrului.

Dacă rămân.

Sau dacă plec.

- Mulţumesc, dar trebuie să plec!

Paşii singuri, fără nici un ordin, m-au îndreptat spre uşă.

Prin fereastră, luminile fulgerelor avertizau ritmic.

Proprietarii, în curte, se ocupau de animale.

Duminica nu făcea excepţie în privinţa gospodăriei.

Norii negri se iţeau de peste deal, semnalizând mereu.

- Să-ţi dau ceva pentru câini!

Vocea tremurătoare şi îngrijorată a tinerei învăţătoare mi-a grăbit hotărârea.

Salutând din mers, ajuns aproape de poartă, mi se înmânează parul, arma de apărare.

Iată-mă pe uliţă.

Înaintând la pas, la pas rapid.

Peste dârele de lut uscat.

Câinii care latră dincolo de garduri.

Pomii înmuguriţi, cu ramurile mişcate de primele pale de vânt.

Urc dealul şi las în urmă ultimele gospodării.

Intru în ritm.

Un pas şi încă un pas.

Plus parul.

Lovind sec drumul lutos.

Părul, împins din spate de forţele aeriene, îmi cade peste frunte.

Sacoul şi cravata cu franjuri, se ating dezordonat.

Respir sacadat.

Valuri de aer, când calde când reci, mă împing din urmă.

Fulgerele se luptă cu înserarea.

Tunetele teribile lansează primele trăsnete.

Fără umbrelă şi fără pelerină, înaintez în imensitatea dezlănţuită.

Panica îşi face apariţia.

Picioarele găsesc cărarea din labirint.

Arma, inutilă, măsoară distanţa cu încăpăţânare.

Nici nu ştiu când trec de culme şi cobor în trombă pe drumul căruţelor.

Frânez.

Frânez, cât pot, coborârea.

Cu picioarele înfipte în sol.

Cu parul ca o suliţă.

Primele picături.

Primele picături de ploaie.

Mari, dar rare, lovind ca un început de grindină.

Sudoarea, sudoarea sărată, demult îmi şiroieşte pe faţă.

Cobor prin viile satului, aproape fugind, aproape rostogolindu-mă.

Noroc.

Am noroc.

Picurii de ploaie, mari, ca nişte gloanţe,s-au mai rărit.

Dar fulgerele îşi continuă lupta.

Lupta cu forţele întunericului.

Trec prin cimitir.

Ierburile şi tufişurile unduie bezmetice.

Crucile, de piatră sau de lemn, apar ca ciupercile.

Apar şi dispar imediat.

Jos, în vale, casele ca nişte cuburi, îmi semnalizează apropierea.

Finişul.

Cobor ceva mai liniştit.

Poate din cauza picăturilor, care nu s-au transformat în ploaie.

Încă.

Sau a tunetelor, mai îndepărtate.

Când, surpriza!

Lovitura.

Sfârşitul.

Trăsnetul.

Dintr-o dată.

Ca un urlet.

De lumină.

De foc.

În spate.

Ca o izbitură.

De sunet.

De aer.

Fierbinte.

Uscat.

Un ţipăt.

Ţipătul meu.

Ca o rană.

În linişte.

În liniştea aparentă.

Şi geamănul!

Geamănul ţipătului meu.

Din dreapta.

În timp.

În timp ce cobor.

În trombă.

De lângă o cruce.

Cu o formă.

În aer.

Ţâşnind în aer.

Ţipând.

Ca o rană.

În noapte.

În clipa supremă.

Iepurele.

Iepurele din mormânt.

Dispărut, dispărut pe dată.

Ca o fantomă.

Cobor.

Cobor în transă.

Cu şuvoaiele pe corp.

Calde.

Şi liniştite.

Intru în sat.

Cu paşii calmaţi.

Cu arma inutilă.

Cu tunetele îndepărtate.

Cu fulgere tot mai rare.

Cu ploaia care îşi cântă aria ei binefăcătoare.

2009