#07 Ultima zi de şcoală
de V. Umbreanu
Uraa!!
Am intrat în vacanţă!
Fiţi liniştiţi, n-am strigat aşa în cancelarie.
Doar am gândit.
Am gândit aşa, în ultima zi de şcoală.
A primului meu trimestru.
Ca profesor.
Ca profesor, departe de casă.
Într-un sat.
Mai bine zis, într-un cătun.
Între dealuri.
La marginea pădurii.
Pun catalogul în dulăpior.
Colegii fac la fel.
Cu toţii se bucură.
În felul lor.
Uşuraţi, dar liniştiţi.
Poate chiar prea liniştiţi.
Prea calmi.
Eu, în schimb, aş vrea să zburd.
Să zburd, pentru prima vacanţă.
Pentru prima vacanţă, după primul trimestru.
Ce greu a fost!
Ce greu a fost primul trimestru.
Planificări.
Planuri de lecţii.
Asistenţe.
Şedinţe.
Şediţe în şcoală şi la raion.
Drumuri.
Drumuri prin noroaie.
Dar şi prin viile şi livezile localnicilor, când făceam corp comun cu natura.
Prea puţin, totuşi.
Prea puţin ca timp.
Mai ales că, tot a doua săptămână, plecam acasă.
Sâmbăta.
Sâmbăta, la amiază.
Cinci kilometri pe lângă pădure, până la autobuz.
Capăt de linie.
Aproape două ore, până la oraş.
Fuga la tren.
Ajuns acasă seara, stăteam de vorbă cu mama şi cu bunica până târziu în noapte.
Mă descărcam.
Mă descărcam de prima experienţă de viaţă.
De viaţă profesională şi socială.
Adevărată.
Ambele, cu lacrimi în ochi, participau la ea.
Supapă, supapă de descărcare.
Cui să mă descarc?
Apoi, somnul.
Somnul binefăcător.
Cum nu-l aveam aici, în paturile gazdelor.
Acum locuiesc la a doua gazdă.
Dar, ca şi la prima, camera-i ca o peşteră.
Ca o peşteră rece, fără sobă, încărcată cu perne şi ţoale.
Cu fotografii şi icoane.
Camera din faţă.
Gazdele locuiesc în bucătărie şi în cămăruţa din spate.
Ambele calde.
Cu uşile deschise.
La ei.
- De ce sunteţi tăcut, tovarăşe profesor?
Mă trezeşte din noianul amintirilor, colegul de fizică.
Învăţător de profesie, suplinitor, profesor-suplinitor.
Ca toţi de aici.
Doar eu sunt calificat.
Primul profesor calificat din istoria şcolii.
- Tovarăşul profesor se gândeşte la plecarea acasă!
Răspunsul directorului, puţin ironic, provoacă zâmbete.
Zâmbete şi exclamaţii.
În cancelaria mică, abia încăpem, oamenii şi mobilierul rustic.
- Nu, mă gândeam la cât de repede a trecut trimestrul, totuşi.
Neobişnuit cu meseria, nu atât cu partea metodologică, de pregătire şi cunoaştere, cât cu prezenţa la ore.
Fiecare zi mi se părea fără sfârşt.
Să stai în faţa clasei, când eşti urmărit de zeci de ochi.
O oră întreagă.
Ore la rând.
Zile şi zile.
Să împarţi ora în segmente.
Să verifici şi să predai.
Într-un permanent control.
Control şi autocontrol.
Ca un dirijor.
Ca un dirijor, în faţa corului.
Sau a orchestrei.
Şi acum simt cum mi se umezeşte fruntea.
Şi, ca şi cum n-a fost o pauză, completez răspunsul:
- Şi cât de greu a fost!
- Da de unde!
Nu sunt crezut.
Nu sunt crezut de profesorul de fizico-chimice.
Poate nici de ceilalţi.
Şi directorul intervine, cu vocea dânsului ca de bas, autoritară:
- Exagerează tovarăşul profesor, ca de obicei!
- Sigur că exagerează, pentru că ştim cât este de pregătit!
Acum a completat colegul de română, care rulează, oarecum graseiat, litera r din toate cuvintele.
Pregătirea!
Aici nu contează atât de mult pregătirea, cât relaţia cu elevii, cu copiii.
Aici, la ţară, aceştia sunt extraordinar de cuminţi la ore, dar şi apatici.
Apatici, din cauza orizontului lor redus.
A orizontului cultural.
Asta, din cauza familiilor, unde sunt trataţi ca persoane mature.
Bune la muncă.
Deja.
- Mâine ne întâlnim pentru medii şi situaţia şcolară!
Directorul a readus discuţia pe făgaşul oficial.
Colegii ies, unul după altul, din cancelaria supraaglomerată.
Becul din tavan, parcă, dă mai multă lumină.
Am rămas doar doi, eu şi directorul.
Înalt, cu burta împinsă înainte, cu obrajii roşii atârnând pe mandibulă, trage un scaun lângă sobă şi mă întreabă direct:
- Ce-o să faceţi în vacanţă, bănuiesc că ne părăsiţi, nu?
A ghicit.
Vreau să stau acasă, la căldură, cât mai mult.
Şi să-mi văd prietenii.
Cu care nu m-am întâlnit de mult.
Îi răspund pe loc:
- Da, vreau să plec imediat, după ce închei mediile!
Asta durează o oră.
Apoi, geanta gri şi la drum!
Drumul prin zăpadă, până la autobuz.
La ultimul autobuz, din seară.
Frecându-şi nasul, roşu şi el, cu degetele groase, de muncitor la câmp, puţin încurcat de fermitatea mea, replică, râzând cu bonomie:
- Foarte bine, meritaţi asta, dar trebuie să veniţi mai repede în sat!
- De ce mai repede, tovarăşe director?
- Pentru că avem o activitate de la care nu puteţi lipsi, nu ca dascăl ci ca profesor de specialitate.
- Care-i activitatea de la care nu pot lipsi?
Mă gândeam deja că, vacanţa, mult aşteptată, ar putea fi mai scurtă.
Şi că, voi fi angrenat în cine ştie ce relaţii neplăcute.
- Trebuie să participaţi la recensământul animalelor, începând cu 3 ianuarie!
Închei mediile în liniştea cancelariei.
Focul din soba enormă dă o căldură binefăcătoare.
Nu ca în camera mea de chiriaş.
Lemnele uscate trosnesc.
Mirosul de fum, puţin, dă o aromă plăcută, ca de cabană.
Directorul tace.
Stiloul induce un sunet ascuţit, notând cifrele şi literele.
Cerneala roşie, parcă se usucă mai târziu decât cea albastră.
Sugativa, cu hieroglifele ei.
- Voi veni, tovarăşe director!
Apoi, continui să scriu, atent la calcularea mediilor.
Şi la transcrierea lor.
Corect.
Fără greşeli şi fără pete.
Nici nu ştiu când m-a lăsat singur.
N-am auzit salutul.
Nu i-am răspuns.
Cred că mi s-a urat “vacanţă plăcută!”.
O să-mi cer scuze.
Când revin.
După sărbători.
În ianuarie.
Pentru recensământul animalelor.
Am terminat.
Pun cataloagele la loc, îmi strâng ustensilele în servietă şi mă îmbrac.
La uşă mă întorc şi privesc încăperea.
Cancelaria.
Masa din mijloc şi scaunele.
Tavanul de bârne înnegrite, jos de tot.
Dulăpiorul.
Soba, emanând căldură.
Fereastra, ca la o izbă.
Ies.
Ies şi intru în vârtej.
2006