#06 Muzica simfonică

de V. Umbreanu

Mi-am schimbat gazda.

Am schimbat gazda din cauza hranei.

Dacă la amiază şi seara porţiile sunt destul de consistente, după micul dejun sunt flămând, mereu flămând.

Chiar după prima oră de curs, golul din stomac îşi face apariţia şi sunetele de protest mă deranjează. Ba chiar nu am energie îndeajuns. Şi nici nu mă pot concentra.

Sunt profesor la o şcoală dintr-un cătun pierdut între dealuri, într-o fundătură.

Departe de oraş, neputând face naveta, a trebuit să-mi găsesc o gazdă.

De altfel, directorul şcolii mi-a procurat-o.

Fiind localnic, cunoscând pe toată lumea, nu i-a fost greu.

Când m-am hotărât şi l-am anunţat, a găsit explicaţia repede.

- Ţăranii-s zgârciţi!

Avea dreptate.

Dimineaţa, mi se servea când o cană cu lapte, când una cu ceai.

În plus, o felie de pâine.

Nu mai mult.

Dacă iniţial mi-a fost jenă să le spun, ulterior, s-au făcut că nu aud.

Fără comentarii.

Dar şi meniul celorlalte mese avea ca bază doar carnea de porc.

Într-o lună de găzduire eram la limită.

Nu mai puteam suporta.

Apăruse şi altă problemă.

Somnul.

Găzduit în camera din faţă, care nu avea sobă, cu fiecare noapte de octombrie, frigul mă cuprindea tot mai mult.

Familia formată din soţ, soţie şi o fiică de 15 ani, dormea în bucătărie, într-un pat larg, dar căldura sobei de gătit nu le crea probleme.

Eu, izolat la frig,chiar acoperit cu pături ţărăneşti, nu beneficiam de puţina căldură şi din cauza uşii mereu închise.

Tot directorul mi-a găsit o altă familie.

Mai aproape de şcoală, pe uliţa principală, la o femeie văduvă cu trei copii.

După ce mi-am mutat lucrurile cu geamantanul şi am văzut camera, mi-am dat seama că se repeta situaţia.

Din nou fără sobă.

Doar că mi s-a promis deschiderea uşii spre bucătărie.

În schimb, hrana era mai bună, mai consistentă şi dimineaţa.

După un octombrie uscat, a urmat luna noiembrie, cu ploi reci şi frig.

Cu noroaie, care treceau peste şoşonii mei negri.

Cu orele de clasă în fumul înecăcios, de la lemnele ude.

Cu pauzele în cancelaria strâmtă, cu tavanul de bârne înnegrite de ani.

Străin printre străini, făceam cunoştinţă cu viaţa la ţară a primului profesor calificat din istoria localităţii.

Prudent în relaţii cu semenii, încercam să-i cunosc şi să-i înţeleg.

Să trec peste gradul de pregătire, nu din cauza profesionalităţii cât a nivelului de cultură, de cunoştinţe.

Având experienţă mai multă decât mine, ca învăţători sau profesori suplinitori, doream să învăţ mai ales partea pedagogică, partea de apropiere şi de activitate cu elevii, cu copiii.

Discuţiile se urneau greu şi se limitau la cerinţele şcolii.

Ca să evadez, la fiecare două săptămâni plecam acasă, la mama şi bunica.

Traseul, dificil, din cauza distanţei şi a timpului scurt.

Sâmbăta, după ore, un drum de 5 km, urcând un deal şi traversând o pădure până la staţia terminus a autobusului.

O oră, uneori şi mai mult, până la orăşelul, centru de raion.

Goana de la autogară până la staţia de cale ferată.

Seara, ajuns acasă, îmi încărcam bateriile optimismului, în lupta pentru existenţă.

În ambele sensuri.

Mama, cu perseverenţă şi tact, mă îndemna să încerc tot posibilul pentru transfer, cât mai aproape.

A doua zi, duminică, drumul înapoi.

Despărţirea, după masa festivă de la amiază.

Călătoria cu trenul, apoi cu autobusul, apoi cu pasul, până în cătun.

Noroaie.

Singurătate.

Noapte.

Teama de câini, mă făcea să am pregătită o armă la capetele de traseu.

O bâtă, atent aleasă şi cioplită, ascunsă la locuri sigure.

Şi astfel, trecea săptămână cu săptămână.

Când rămâneam în cătun, sâmbăta şi duminica, citeam.

Sigur, nu neglijam pregătirea şcolară: planurile de lecţie, studiul manualelor, vizitele la domiciliul elevilor ca diriginte.

Dar, a intervenit într-o zi şi o variaţie.

O variaţie binevenită.

Nu departe de noul meu domiciliu, pe aceeaşi uliţă, stătea în gazdă tânăra profesoară de muzică şi de desen, cu care mai discutam despre cărţi.

Mergând spre casă împreună, înainte de a ne despărţi, făcu propunerea neaşteptată.

- De ce nu vii să ascultăm muzică, la radio?

Surprins pe moment, în tăcerea aşteptării răspunsului meu, tot ea continuă:

- Când poţi, când ai un pic de timp liber!

Încă analizând oferta, prudent din fire, au mai trecut câteva secunde de nesiguranţă până au apărut cuvintele.

Cuvintele de răspuns.

De răspuns, mai mult bâiguit.

- Bine, sigur, poate o să vin…

Abia după ce ne-am despărţit şi ea se lupta cu noroiul, am adăugat, cu o voce hotărâtă:

- Mulţumesc oricum!

Câteva zile am frământat problema, invitaţia.

Ca pe un aluat.

Să merg?

Să nu merg?

Ştiam cum suntem priviţi în sat, noi, străinii.

Priviţi şi bârfiţi.

De multe ori, în cancelarie, se discutau problemele noastre.

Pe linie profesională.

Pe linie socială.

Chiar politică.

Mă ţineam, rezervat, de-o parte.

Cât puteam.

Îmi amintesc primele seri la noua gazdă, în camera rece, cu un pat, o masă şi un scaun.

Plus, geamantanul.

Citind sau scriind, prin fereastra fără perdea, auzeam remarcile trecătorilor.

Nu ale adulţilor cât ale tinerilor.

Surprinşi de activităţile mele intelectuale, cuvintele lor ironice şi batjocoritoare, mă deranjau.

Mă deranjau, deşi, din punctul nivelului lor, nu mă aşteptam la altceva.

Ba da, la un pic de decenţă!

La rugămintea mea, gazda mi-a oferit un cearceaf, ca perdea pentru seară şi noapte, şi astfel au încetat comentariile, cel puţin cele de moment.

Tot vecina mea şi colegă de breaslă mi-a amintit de ofertă.

Tot într-o deplasare spre gazde.

Şi cum?

- Diseară e în program muzică simfonică, nu vii să ascultăm împreuă?

Ce invitaţie tentantă!

Cum reuşeşte să o lanseze atât de convingător!

Cu ce voce!

Privind-o bine, privind-o cu alţi ochi parcă, o descopăr ca pe o fiinţă apropiată.

Sigur, tot eu recunoscusem cândva, în cancelarie, într-o pauză, gustul meu pentru muzică, mai ales pentru cea simfonică.

Şi iată, iată acum prilejul de-a o absorbi.

Aici, în capătul de lume.

Printre străini.

Aproape în sălbăticie.

Privindu-ne, pentru prima dată altfel, mai profund, a sesizat transformarea, exclamând bucuroasă:

- Ce bine că vii!

Şi neaşteptând cuvintele de răspuns, de acceptare, cu mersul ei vioi, mică şi plinuţă, preciză cu nonşalanţă ora:

- La ora şapte!

Toată după-amiaza m-a preocupat întâlnirea.

Şi în timp ce-mi scriam planurile de lecţie pentru ziua următoare.

Şi în timpul cinei.

Priveam mereu ceasul, primul meu ceas, cumpărat din banii salarului de instalare.

S-a făcut noapte şi se apropia termenul.

Când am bâjbâit prin noroi şi am bătut la uşa ţăranilor ei, eram aşteptat.

Gazdele mă priveau bucuroase.

Femeia îşi freca palmele.

Fetiţa de câţiva anişori, cu degeţelul în gură, mă privea uimită.

- Poftiţi, poftiţi în odaia domnişoarei!

Uşa se deschide larg şi pătrund sfios în sala de cocert.

În timp ce mă dezbrac de pardesiu, uşa se închide în urmă şi colega mi-l ia, punându-l în cuier.

Privesc încăperea.

Tipic ţărănească.

Patul, cu pernele şi ţoalele multicolore.

Masa, cu o faţă brodată, plină de cărţi şi caiete.

În faţa radioului enorm.

Pe care trona un crucifix.

Pereţii, cu icoane şi ştergare.

Şi soba, soba de teracotă, emanând căldură.

Căldura pe care n-o aveam deloc!

Se aud trosnetele lemnelor care ard.

Alături, o lădiţă cu trunchiurile tăiate scurt.

Pe jos, preşuri.

Luăm loc pe scaune.

Deja mi-e cald.

Mi-e cald nu numai de la sobă.

Obrajii roşii şi fruntea la fel.

Colega mă priveşte şi surâde.

Înţelege, înţelege şi tace.

Apoi, după ce mă mai liniştesc, încep cuvintele.

Încep cuvintele din conversaţie.

Discutăm.

Discutăm despre lecţii.

Discutăm despre cărţi.

Despre viaţa la ţară.

Îmi spune despre familia ei.

Dintr-o comună din vecinătate.

Apoi despre ai mei.

Despre şcoală.

Cât mă admiră şi cât mă invidiază.

Ea n-a reuşit la facultate.

Şi cât o bâzâie părinţii!

Chiar aşa a zis, “cât o bâzâie părinţii”.

Râdem.

- Cu ce să te servesc?

La această întrebare îmi revin şi-i răspund prompt:

- Cu muzică simfonică!

Râde, legănându-se pe scaun.

Privim ceasul de pe perete.

A trecut de 8!

A trecut muzica, muzica de la radio.

Nici nu-l deschide.

Discutăm.

Discutăm şi mâncăm prăjituri.

- Un pahar de vin?

Întrebarea nici nu aşteaptă răspuns.

Iată-ne ciocnind.

- Pentru muzică!

- Pentru muzică!

Vinul acru, local, numai bun după prăjiturile dulci.

Intervine tăcerea.

În atmosfera caldă şi prietenească, în primele semne ale vinului, tăcerea este binevenită.

Doar lemnele în sobă.

Merge şi mai pune din lădiţă.

Jarul străluceşte.

Unde de fum alburiu se resfiră în odaie.

Din vecini, se aud şoapte.

Gazdele, atente la noi, se unesc în tăcerea noastră.

Ştiu.

Ştiu ce trebuie să fac.

Mă ridic, mulţumind pentru seară.

- Cum, deja pleci?

- Este târziu şi a fost o zi încărcată!

În timp ce mă îmbrac, privind-o, îmi recunosc slăbiciuea:

- Deja-s ameţit, nu rezist la băutură!

Şi:

- Trebuie să mă culc!

Ies pe uşă, urând-i “noapte bună”, şi sunt condus până la poartă de bărbatul familiei.

De după gard, în loc de salut, mă invită pentru viitor:

- Mai veniţi la domnişoara că ea tare se plictiseşte!

Fac slalom prin noroi.

Ajuns repede acasă, trecând prin bucătărie, constat că lumea doarme.

Intru în camera mea şi închid uşa.

Cât a stat deschisă aerul s-a îmbunat.

Sting becul şi adorm repede.

Muzica simfonică?

Poate, altădată!

2010