#05 Adăpostul
de V. Umbreanu
- Deşteptarea!!!
- Alarmă!!!
Urletul făcu explozie în somn.
Parcă n-am dormit niciodată.
Dormitorul iluminat arăta vânzoleala.
Viermuiala.
Automat.
Sunt un automat.
Care se mişcă înnebunit.
Parcă abia am adormit.
Şi acum, buimac, trebuie să intru în regulament.
Împreună cu ceilalţi.
Căzut pe podea, mă îmbrac la repezeală.
Un minut.
Atât scrie regulamentul.
Cum am şi exersat.
Pantalonii.
Tunica.
Şosetele.
Cizmele.
Boneta.
Ne ciocnim.
Ne ciocnim unii de alţii!
Vacarm.
Grabă.
Gânduri.
Într-o împletitură haotică.
- Armamentul!!!
A trecut timpul de echipare.
Şi trebuie să ajungem la rastel.
Unii gonesc prin dormitor deja.
Alţii vociferează.
Se aud înjurături.
Printre dinţi
Sunt gata.
Îmi ordonez patul.
Perna.
Pătura.
Fug.
Fug să mă echipez.
La rastel.
Cu armamentul din dotare.
Ne îmbrâncim.
Căutăm.
Coate.
Genunchi.
Vorbe.
Zăngănituri.
Arma.
Masca.
Lopata.
- Pe platou, pas alergător!!!
Strigătul.
Ordinul.
Comandantul de pluton ne aşteaptă.
Jos.
Strigătul.
Ordinul.
Dat de sergentul-major.
Tropăim pe scări.
Ajungem pe platou.
Pe platoul din faţa clădirii.
Şi alte plutoane se adună în fugă.
Grupele.
Ne aşezăm în grupe.
- Drepţi!!
Ordinul ne încremeneşte.
Aşa cum suntem.
Dar mai facem mişcări.
Mişcări discrete.
Centimetri.
Pentru aliniere.
Sergentul dă raportul.
Comandantul de pluton îi răspunde la salut.
Sergentul se dă de-o parte.
- Pe loc repaus!
Executăm prompt.
Un singur zgomot.
Apoi tăcere şi noul ordin.
- Pluton, dreepţi!!
Executăm.
Comandanţii de pluton se deplasează spre comandantul de companie.
Se aliniază.
Dau raportul.
Apoi, fac stânga împrejur şi se întorc.
După câteva minute începe deplasarea.
Pluton după pluton.
Noaptea, caldă şi întunecoasă ne primeşte.
Ieşim din unitate, pluton după pluton.
Unul dintre colegi îl întreabă pe sergent “unde mergem?”.
Acesta, în şoaptă, răspunde “pe deal”.
Răspunsul circulă până în spatele plutonului.
Mărşăluim pe străzile slab luminate.
Orăşelul doarme.
Doar câinii sunt treji.
Ei ne salută din curţi.
M-am trezit.
Nu mai simt somnul, lipsa de somn.
Chiar înviorat, rotiţă în angrenaj, gândesc liber.
Vacanţa.
Milităria.
Timpul care se scurge.
Bifat pe-o hârtie sau doar în memorie.
Ieşim din localitate şi ne despărţim de celelalte plutoane.
Comandantul, în frunte.
Drumul în tăcere, pe dibuite.
Recunosc zona.
Intrăm în pădure şi începem să urcăm dealul.
Kilometru după kilometru.
Mă simt în formă, în formă fizică şi psihică.
Nu-mi place, dar asta-i situaţia.
Obligaţie şi gata!
După un timp, comandantul se opreşte şi noi după el.
- Pe loc repaus!
Apoi ne anunţă scopul aplicaţiei.
Alarma, alarma de noapte.
Ştim.
Ştim despre ce-i vorba.
Urmează desfăşurarea.
Desfăşurarea conform celor învăţate.
Sergentul ne ia, grupă după grupă şi ne instalează pe teren.
Terenul, drumul forestier, cu serpentinele lui.
Fiecare, la distanţa regulamentară.
Îmi vine rândul.
- Aici îţi amenajezi adăpostul în picioare!
Şi pleacă mai departe cu ceilalţi colegi.
Unii chicotesc.
Fac glume.
Alţii protestează şi-şi pigmentează spusele în mod vulgar.
Eu nu.
Eu îmi iau rolul în serios.
Ca de obicei.
Acum, mă debarasez de ustensile şi scot lopata din husa ei.
Mă apuc de treabă.
Să îndeplinesc ordinul.
Adăpostul în picioare!
Orbecăind, trasez limitele.
Aproximativ.
Şi încep.
Încep să sap.
Dar, ce să sap?
Roca dealului, argilă întărită.
Argilă pietrificată.
Mai ales acum, într-o vară secetoasă.
Lopata izbeşte solul.
Solul ripostează.
După câteva minute mă opresc.
Deja mi-e cald.
Deja sunt transpirat.
Ştergându-mi fruntea cu mâneca, evaluez situaţia
Voi avea probleme.
Probleme serioase.,
Curăţ suprafaţa răscolită şi arunc lateral sfărâmăturile, căci aşa arată.
Izbesc puternic în jos, dar metalul abia pătrunde, abia zgârie roca.
Minutele, încărcate cu îndârjire, îşi arată efectele.
Obosesc.
Transpir.
Mă dor palmele.
Prevăd că voi avea băşici.
În ora scursă, n-am reuşit să înaintez mai mult de o palmă.
Aud vociferările vecinilor.
Protestele lor inutile.
Schimb ritmul.
Slăbesc loviturile.
Cu orice risc.
Aşa nu se poate!
Se-aud paşi, paşi pe drumul forestier.
Este sergentul.
Sergentul care se întoarce din misiune.
- Cum merge, elev?
- Prost, prost de tot!
Şi-i explic situaţia.
Că mă dor palmele, săpând în argila ca piatra.
Că nu voi ajunge la îndeplinirea ordinului în timpul regulamentar.
Îşi aprinde o ţigară şi se aşează alături.
Oftând, mă anunţă că peste tot e aşa.
Apoi, ca o consolare, mă încurajează reducându-mi nivelul.
- Să ajungi cel puţin la poziţia “în genunchi”!
Lovesc solul cu lopata.
Parcă am forţe noi.
Cine ştie, poate reuşesc!
Mai trec zeci de minute până mă trezesc alături cu comandantul de pluton.
Palmele cu vezicile sparte mă ustură.
Muşchii, aproape epuizaţi, au redus mult ritmul.
Sarea din sudoare îmi ajunge în ochi.
- Ce faci elev, doar atât de puţin ai săpat?
Întrebarea, omenească, mă descurajează mai mult.
- Au trecut cele două ore!
Oprit din activitate, îi raportez situaţia.
Argila.
Timpul.
Rănile.
Dar, înainte de a pleca, în inspecţie, mă avertizează sumbru:
- Vezi că vine în control comandantul de companie!
Halal încurajare!
Halal înţelegere!
Vine maiorul în control.
Sap în continuare.
Izbesc în continuare.
Cu tot necazul.
Cu toată suferinţa.
Ca un robot.
Ca un robot fără memorie.
Fără înţelegere.
Aşa cum suntem.
Aşa cum trebuie să fim.
- Atenţiune!!!
Strigătul sergentului mă surprinde.
Mă surprinde şi mă trezeşte la realitate.
Din ocupaţia mea chinuitoare.
În noapte.
În aplicaţie.
Oprit din săpat, privesc silueta maiorului, venit în control.
În poziţia lui relaxată.
Cu vocea domoală.
Uşor ironică.
Şi zâmbetul.
Zâmbetul, care nu se vede dar i-l recunosc.
- Sergent, măsoară adăpostul!!!
La ordin, acesta intră în groapa săpată, în timp ce eu urc alături, aşteptând.
Groapă?
Nici vorbă, o mică adâncitură în drumul din pădure.
După tăcerea stânjenitoare, vocea sergentului:
- Permiteţi să raportez, este în poziţia “culcat”!
Acest raport declanşează reacţia comandantului de companie.
Cu o voce tăioasă, pronunţă o avalanşă de cuvinte, în mod regulamentar, din care reţin doar pe cele reprezentative.
Cu ghilimelele de rigoare.
“Neglijarea efortului”
“Alarmă”
“Duşmanul”
“Ofiţer incapabil”
Ascult împietrit caracterizarea.
Cuvintele, ca nişte trasoare în noapte, trec pe lângă mine ricoşând.
Ricoşând ca şi gloanţele.
Sunt robot.
Când se face tăcere, pronunţ impasibil:
- Am înţeles!
Şi răspunsul lui furios:
- Ce-ai înţeles elev?
Şi răspunsul meu:
- Am înţeles tovarăşe maior!
Şi iarăşi întrebarea:
- Ce-ai înţeles tovarăşe elev?
Şi răspunsul meu, nuanţat:
- Am înţeles: efort, duşman, patriotism, ofiţer incapabil!
Şi răspunsul lui furibund:
- Marş la unitate elev, pas alergător la arest!!!
Şi strigătul meu:
- Am înţeles!!
Sar la săculeţul port-mască şi mi-l trec peste umăr, înşfac automatul şi cu lopata în cealaltă mână o iau la fugă înapoi.
Înapoi, pe drumul forestier.
Înapoi, la cazarmă.
Să mă prezint la poartă, pentru arest.
Trec pe lângă colegi, tropăind.
Unii lucrează.
Alţii se odihnesc.
Umbre în noaptea de vară.
Mă privesc uimiţi.
Unii întreabă:
- Unde fugi, mă?
Nu răspund.
Nu răspund la întrebări.
La întrebările celor care nu mi-s comandanţi.
Nu sunt într-o misiune?
Nu este secret?
Secretul militar trebuie păstrat cu sfinţenie.
Duşmanii.
Patriotismul.
Ofiţerii.
Cuvinele se zbat în vasul conştientului în timp ce alerg.
Alerg să îndeplinesc ordinul.
Ajuns la ultimul coleg, mă opresc şi mă
ascund în tufişurile alăturate.
Sub coroanele stejarilor din pădure.
Colegul, speriat, iese din groapă şi mi se alătură impacientat, întrebându-mă:
- Unde goneşti aşa?
- La arest, maiorul m-a trimis!
- De ce?
- Pentru că n-am reuşit adăpostul “în picioare”!
- Dar nici eu nu-l reuşesc!
- Asta-i altceva, tu nu eşti eu şi eu nu sunt tu!
Râde de observaţia mea şi mă întreabă din nou:
- Dar de ce te-ai oprit?
. Şi iarăşi râde de răspunsul meu spotan:- Unde să fug în noapte, prin pădure, ca un nebun?
Stau tolănit în ascunzişul pădurii şi recapitulez scenele.
Scenele, cu înlănţuirea lor cauzală.
Cuvinte şi iarăşi cuvinte.
Stau tolănit, odihnindu-mă, privind cum sapă colegul meu.
Mă dor palmele.
Băşicile formează arcuri de cerc usturătoare.
Eliberat de armă şi lopată, suflu cu aerul expirat peste pieliţele sângerânde.
După câteva minute de acalmie se-aud paşi pe drum şi apare sergentul în goană, care-mi întreabă colegul:
- Nu l-ai văzut pe arestat?
Râzând în hohote, acesta mă arată în camuflajul perfect.
- E aici, te aşteaptă!!
Şi iată-l pe sergent, alături de mine, râzând de dezdonământul neaşteptat.
El, care credea că trebuie să fugă, în goana mare, până la unitate.
Să mă ajungă.
Să mă ajungă şi să mă aducă înapoi.
Înapoi, pe deal.
Înapoi, la adăpost.
De ce?
Pentru simplul motiv că maiorul, comandantul de companie, m-a iertat!
M-a iertat, trecându-i enervarea, supărarea.
A revocat ordinul!
Eu nu râd.
Mă bucur pentru simplificarea situaţiei.
- Ce facem?
La întrebarea sergentului îi explic scenariul următor.
Mai stăm vreo 10-15 minute, după care ne întoarcem la maior, fugind şi gâfâind.
Aşa şi facem.
Iată-ne ajunşi la comandant, tropăind pe lutul întărit al drumeagului.
Cu raportul sergentului.
- L-am ajuns aproape de unitate, tovarăşe maior!
Acesta, aşteptând în preajma operei mele, îmi dă următorul ordin, fără nici o exolicaţie:
- Elev, continuă amenajarea adăpostului “în picioare”!
Spunând aceasta, se îndepărtează, în control, împreună cu segentul.
Oare unde este comandantul meu de pluton?
Rămas singur în noapte, cu arma şi lopata alături, cu picioarele în groapa mea de sicriu, aştept, aştept să treacă timpul.
2010