#04 Inspecţia de duminică

de V. Umbreanu


Stau pe pat în dormitor.

În mijlocul dormitorului, pe patul de sus.

Lung ca o hală, cu paturile suprapuse, adăposteşte peste 80 de studenţi, ca elevi ai şcolii de ofiţeri în rezervă.

Acum este pustiu.

Fiind duminică, toţi sunt în oraş, cu bilete de învoire.

Căldura verii a pătruns şi în interior iar ferestrele deschise provoacă o briză binefăcătoare.

Ziua de ieri a fost dedicată curăţeniei corporale.

Cu toţii ne-am spălat îmbrăcămintea, uniforma militară.

După o săptămână de antrenamente şi de aplicaţii, hainele noastre arătau jalnic.

Trântiţi pe jos la comenzi sau odihnindu-ne în repaus, pantalonii şi tunicile arătau diversele pete, ca un adevărat camuflaj.

Ore în şir frecate şi limpezite, au fost apoi întinse pe iarbă, pe garduri şi pe tufişurile incintei.

Supuse în final controlului, comandantul de pluton împreună cu cel de companie aviza reuşita, prin biletul de oraş pentru a doua zi, purtătorilor.

De la noi, toţi l-au primit, cu excepţia mea.

Nici nu m-am mirat.

Nu m-am mirat pentru că toate obiectele vestimentare au rămas aproape la fel!

Au rămas cu urmele locurilor şi a materiilor care le-au atins, care le-au îmbibat.

Noroaiele şi bălţile.

Praful.

Vegetaţia.

Balegile.

Transpiraţia.

Urmele de mâncare.

Toate au contribuit la transformarea lor iremediabilă.

În deplasări sau marşuri, nu mă feream, ca alţii, de noroaie sau de fecalele animalelor.

La comenzile de “culcat” alegeam, instantaneu, cele mai bizare locaşuri.

Când, transpiraţi, primeam o pauză meritată, mă tăvăleam prin buruieni sau gunoaie, la umbră.

Fiind tot timpul înfometat, aveam în sacul port-mască şi în buzunare pâine cu slănină, conserve sau fructe, din care mă înfruptam cu orice prilej.

Sudoarea, care izvora în şiroaie, îmi îmbiba tunica şi lăsa dâre albicioase de sare.

Aşa că, în orele de gospodărire de sâmbăta, cu toate eforturile, în loc să se remedieze înfăţişarea lor, hainele îşi acumulau ornamentaţia.

Dar, consemnarea în cazarmă, nu mă afecta.

Ce să fac în orăşelul acesta?

Mai ales duminica!

În altă zi, aş fii intrat într-o librărie, să răscolesc rafturile cu cărţi.

Colegii mei, în schimb, abia aşteptau prilejul.

Să iasă în oraş, dichisiţi şi nerăbdători.

Să ia la rând bufetele şi restaurantele.

Sau să intre în unicul cinematograf.

Sau să se plimbe pe corzo, la vânătoare de fete, de servitoare.

Eu, nu.

Prefer să rămân în incinta cazărmii, să mă odihnesc, să citesc sau să scriu.

Scrisorile mele de duminica, pe multe pagini, erau cântece triste dintr-o colivie, dintr-o închisoare.

Sigur că mi le autocenzuram.

Dar cred că, răzbătea din ele şi aşa nemulţumirea şi opoziţia faţă de această “îndatorire patriotică”.

Stau pe pat în dormitor, furat de gânduri.

Briza îmi atinge fruntea.

Îmbrăcat doar cu pantalonii şi maieul, savurez singurătatea şi libertatea dobândite.

Jos, pe betonul podelei, cizmele.

Lângă picioare, şosetele pătate.

De colţul patului metalic, tunica şi boneta, atârnate.

Alături, pe pătura aspră, cenuşie, volumul din care citesc, “Prima iubire” de Turgheniev.

În această atmosferă nepământeană, sesizez cu coada ochiului deschiderea uşii metalice, din dreapta marelui dormitor.

Cine să intre?

Acum, duminica spre amiază!

Maiorul!

Maiorul, comandantul companiei!

Sar din pat.

Sar din pat pe podeaua dormitorului.

Şi strig.

Şi urlu.

- Atenţiune!!!

Strigătul se zbate între pereţi şi reverberează captiv.

Ecoul.

În poziţia de “drepţi”, cu palmele lipite de coapse, urmăresc atent cum se apropie.

Cum se apropie maiorul.

Elegant.

Cu uniforma croită perfect.

Călcată.

Curată.

Cu cizmele lustruite.

Şi care scârţâie uşor.

Pas cu pas.

Se apropie.

Fără grabă.

Şi zâmbetul.

Cu zâmbetul lui.

Cu zâmbetul lui, uşor ironic.

Îl privesc sec.

Şi salut.

Salut cu mâna dreaptă.

Îmi răspunde.

Îmi răspunde, la salut.

După care, zâmbeşte mai larg.

Şi clatină capul.

Într-o parte şi alta.

După care, cu un deget, mai face un semn.

Atinge obrazul.

Atige obrazul de câteva ori, şi comandă:

- Pe loc repaus!

Strig, din nou:

- Am înţeles!

Şi-l privesc.

Îl privesc sec.

Îl privesc drept în ochi.

Zâmbeşte.

Zâmbeşte, clătinând capul.

Iarăşi.

Apoi, priveşte în jur şi face câţiva paşi înainte.

Constată că sunt singur.

Se întoarce şi întreabă:

- Ce faci elev?

Răspund sec:

- Citesc.

Întreabă:

- Ce citeşti?

Răspund:

- Prima iubire de Turgheniev.

Zâmbeşte şi, după un timp, exclamă:

- Ehe, prima iubire!

Strig:

- Am înţeles!!!

Şi iau poziţia de “drepţi”.

Zâmbeşte.

Zâmbeşte, puţin trist, şi comandă:

- Pe loc repaus!

Strig:

- Am înţeles!!!

Şi iau poziţia de “repaus”.

Ne privim.

Ne privim direct.

Nu mai zâmbeşte.

Nu mai zâmbeşte, dar clatină din cap.

Şi face semnul.

Face semnul cu degetul.

Cu degetul la obraz.

Mă stăpânesc.

Mă stăpânesc să nu zâmbesc.

Mă stăpânesc să nu zic ceva.

Doar în privire.

Doar în privire am zâmbt.

Şi m-a văzut.

Mi-a văzut zâmbetul.

Şi mi-a răspuns.

Mi-a răspuns zâmbind altfel.

Mai cald?

Mai înţelegător?

Dă să plece.

Dă să plece, dar se întoarce.

Se întoarce şi-mi vorbeşte:

- Elev, eşti liber să pleci în oraş!

Strig:

- Am înţeles!!!

Pleacă.

Pleacă înapoi, spre uşă.

Elegant.

Cu pas uşor.

Cu cizmele scârţâind.

Dar strig.

Dar urlu:

- Tovarăşe maior, permiteţi să raportez!

Se întoarce.

Se întoarce, pe jumătate.

- Da, ce este?

Întrebarea îi arată surprinderea.

- Permiteţi să rămân în cazarmă!

În poziţia de “drepţi”, cu mâna dreaptă salutând, îi urmăresc reacţia.

Pe jumătate întors, privindu-mă fix, fără să-mi zâmbească, face din nou semnele cu degetul la obraz şi se îndepărtează zicând:

- Bine, poţi rămâne!

Strig:

- Am înţeles!!!

Cu aceeaşi paşi tacticoşi, iată maiorul cum se îndepărtează.

Cum ajunge la uşă.

Cum dispare.

Cum uşa se închide la loc.

Mă relaxez brusc.

Muşchii şi oasele.

Privirea şi faţa.

Atmosfera.

Toate îşi revin, încet, la starea normală, la starea naturală.

Urc pe pat.

Picioarele reci, cu tălpile aproape îngheţate, mă obligă să le masez.

Apoi, îmi pun şosetele şi mă întind pe pătură.

Mă întind pe pătura aspră, cenuşie, cu volumul alături.

Şi, înainte de a-l deschide şi de a pătrunde în lumea lui Turgheniev, descifrez sensul degetului maiorului.

Sens repetat de câteva ori.

Ca replică.

O replică omenească la protestul meu.

“Excesul de zel”.

Şi la pătarea uniformei.

Şi la răspunsurile stereotipe.

Oare numai atât?


2010


« »