#03 În Deltă

de V. Umbreanu

Trenul înaintează în noapte.

Viteza acceleratului a scăzut în această zonă, de unde, traversând munţii şi depăşind dealurile, ne vom apropia de Dunăre.

Colegii mei şi ceilalţi excursionişti dorm.

Dorm, rezemaţi unul de altul sau în braţe.

Numai eu sunt treaz.

Sunt treaz pentru că nu pot adormi.

Nu pot adormi din cauza acestei sarcini, din cauza acestei responsabilităţi, a acestei prime responsabilităţi.

Să conduc grupul.

Împreună cu un coleg.

Noi doi am fost delegaţi de profesor să conducem această excursie experimentală.

Experimentală, în sensul că suntem numai noi, studenţii, fără un cadru didactic.

Vagoanele zăngăne.

Locomotiva gâfâie şi şuieră.

Urcăm prin trecătoare.

Toţi dorm.

Numai eu stau treaz, copleşit de rol.

De rolul de a avea grijă să nu ne abatem de la traseu.

Să respectăm orarul şi ruta.

Să impunem limitele disciplinei de grup.

Ştiu.

Toate sunt aranjate.

Toate sunt aranjate, prin acte şi telefoane.

Noi să realizăm etapele.

Autogospodărire.

Ce n-aş da să pot dormi şi eu!

Să fiu un simplu membru al grupului.

De ce am acceptat?

Chiar dacă sunt în anul terminal, nu mă simt în stare să mă impun altora.

Să mă impun ca un oficial.

Chiar investit de conducerea facultăţii.

Moţăiesc, aici, lângă fereastră.

Răcoarea nopţii o simt prin curentul de aer împins pe lângă geamul neetanş, prin contactul cu sticla rece, aburită de respiraţiile noastre.

Cineva geme.

Privesc prin semiîntunericul

compartimentului, la grămezile de trupuri.

Trupuri nepăsătoare.

Doar eu veghez asupra lor.

Eu şi colegul, undeva în alt compartiment.

Alături, obrazul delicat al colegei pe care o tutelez.

Al colegei predate de părinţii ei autorităţii mele.

Altfel n-ar fi lăsat-o.

Îi urmăresc buzele, uşor întredeschise.

Pleoapele, care tresar.

Cozile blonde, care îi înfăşoară gâtul îndoit.

O emoţie, nu prea tutelară, mă încearcă.

Pe culoar, o umbră se îndreaptă spre capătul vagonului.

Luminile de afară, lăsate rapid în urmă, indică staţiile depăşite.

Dimineaţa vom ajunge în oraşul de la Dunăre, unde ne vom îmbarca pentru Sulina.

În asemenea stadiu aţipesc şi eu, doborât, în sfârşit, de oboseală.

Când mă trezesc este ziuă de-a binelea iar trenul goneşte prin câmpie.

Colegii de drumeţie discută nestingheriţi, ies pe coridor, unii mănâncă iar o pereche şuşoteşte, sărutându-se din când în când.

Mi s-a spus, discret, că sunt logodiţi, urmând să se căsătorească în curând.

Se văd periferii de oraş.

Cred că ne apropiem de gară.

Vine colegul-conducător şi împreună organizăm coborârea.

Numărăm grupul şi verificăm compartimentele.

Părăsim trenul ultimii şi ne îndreptăm spre gara fluvială din apropiere.

În timp ce colegul rămâne cu ei, merg să mă interesez de vapor.

La întoarcere îi anunţ că plecarea va fi peste o oră, aşa că nu este permisă îndepărtarea.

Cu greu reuşim să-i ţinem adunaţi.

Ba unii, ba alţii, vor să se îndepărteze.

Ridic tonul de câteva ori şi sunt răsplătit cu priviri întunecate.

Trec minute de aşteptare.

Privim fluviul care impresionează.

Foarte lat, cu valuri clipocind la chei, cu vârtejuri care îmi dau fiori, este traversat de tot felul de vase.

Sirenele lor înviorează atmosfera şi dau o siguranţă liniştitoare.

În sfârşit, de locul îmbarcării se apropie “Săgeata”, nava zveltă, aerodinamică.

După ce manevra de acostare se încheie, noi şi ceilalţi călători ne înghesuim la intrare, dincolo de grilaj.

Doi funcţionari preiau biletele.

- Nu vă grăbiţi, avem timp, lăsaţi pe localnicii cu bagaje întâi!

Degeaba intervin, grupurile se amestecă, ba ceilalţi călători se dau de-o parte la năvala tinerilor.

Ajunşi pe vas şi lepădând bagajele, cu toţii se împrăştie spre marginile punţii, aplecându-se spre apă.

Alte griji, alte emoţii.

Nu am timp să admir, nu am timp să gust călătoria.

Deşi porniţi în cursă, trec de la unii la alţii, rugând sau admonestând.

Încordarea şi emoţiile îmi măresc şi-mi întăresc regretele.

Regretele de a fi acceptat acest rol ingrat.

Dar acum este prea târziu!

Ambii “conducători” facem faţă cu greu realităţii.

Avem noroc şi cu echipajul, care, deşi înţelegător, face front comun cu noi.

Cei cu aparate de fotografiat activează din plin.

Se fac poze peste tot, chiar şi cu căpitanul.

În asemenea condiţii ajungem la Tulcea, principala escală.

Coborâm pe chei până la plecare.

Alte griji, alte emoţii.

Fac şi eu o poză cu colegele pe chei, ba chiar şi cu un peşte, un calcan.

Vremea senină este răcoroasă, briza tăioasă trece prin haine şi mă face să tremur.

Valurile fluviului, ridicate împotriva curentului, sunt tulburate de trecerea vaselor.

Mă minunez ce enorme sunt unele, care înaintează dinspre mare.

Sirena vasului nostru ne cheamă la bord şi pornim mai departe.

Tinerii, în sfârşit, s-au liniştit.

S-au liniştit de atâta alergătură, de atâta agitaţie, de atâtea noutăţi.

Stau pe banchetele sălilor acoperite şi privesc tăcuţi sau cântă încetişor.

Am o pauză meritată!

Privesc apele învolburate, malurile cu sălcii şi casele acoperite cu stuf, din loc în loc.

Privesc pescăruşii.

Navigăm lin, cu viteză ca de săgeată.

Aşa ajungem la staţia terminus, Sulina.

Coborâm pe cheiul pustiu, noi ardelenii şi puţinii călători rămaşi.

Vântul bate mai puternic.

Aerul rece şi umed nu arată că am fi în 3 mai.

Cerul acoperit cu nori joşi, valurile ridicate ale Dunării, pustietatea locului străin, nu par favorabile unei excursii.

Dar, acum, principalul obiectiv pe care trebuia să-l realizăm era cazarea.

După informaţiile luate, ne-am deplasat pe străduţele prăfuite spre un internat şcolar, unde aveam aprobată odihna pentru următoarele două nopţi.

Parcă eram la capătul lumii!

Case sărăcăcioase, curţi în neorânduială, grădini părăginite, linişte deplină, toate îmi dădeau stări de suspiciune şi de nesiguranţă.

Totuşi eram pe uscat şi păstrarea organizată a grupului părea mai uşoară.

După ce ne-am luat în primire camerele şi paturile, fiecare a făcut ce-a vrut: unii s-au culcat, alţii au plecat în recunoaştere, la plimbare, alţii se odihneau pe pături, în iarba necosită, amestecată cu buruieni, din incinta locuinţei.

Hrana fiind împărţită dinainte, încă de la plecare, fiecare se gospodărea individual.

După ce am cinat împreună, noi, colegii anului V, ne-am odihnit, sporovăind şi făcând planuri pentru viitor.

Pentru viitorul apropiat, cu programul zilelor următoare, şi pentru cel mai îndepărtat: examenele, armata, pentru noi, băieţii, şi luarea în primire a posturilor.

S-a întunecat repede.

La răcoarea înserării s-au adăugat ţânţarii.

Cuiva i-a venit idea cu focul de tabără.

Aşa că, iată-ne strângând ramuri şi ierburi uscate şi aprinzându-le în mijlocul curţii.

S-a cântat şi s-a discutat până s-a stins.

Cu o anumită nostalgie ne-am culcat, fetele şi băieţii în camere separate.

Cu tot deranjul micilor vampiri, cu toţii am dormit adânc, dimineaţa neputând să-i trezim pe drumeţi, pentru a intra în program.

Totuşi, plecăm la timp spre port.

Gălăgioşi, atragem atenţia localnicilor, care ies din case şi ne privesc.

Câinii latră.

Ajunşi pe cheiul larg, păstrând grupul compact, ne împărţim sarcinile: eu rămân ca paznic iar colegul pleacă la autorităţi, cu actele.

La căpitănie, la grăniceri şi la intreprinderea de pescuit.

Deşi norii s-au rărit, vântul bate în continuare, ba mai puternic decât în ziua precedentă.

Bate dinspre mare, ridicând valuri mai mari de un metru, frânând viteza de curgere.

Doar spre chei, unde valurile Dunării se umflă şi se răsucesc, sunt mai mici.

Dar adâncimea, după spusele unui marinar, este de 6 metri chiar la mal!

Mă înfioară şi mă face să mă depărtez, cum le recomand şi celorlalţi.

Dar, ţi-ai găsit!

Spre surprinderea mea, nici unul dintre membrii grupului nu simte pericolul potenţial aşa cum îl exteriorizez eu!

Nici unul nu vrea să se îndepărteze de marginea periculoasă.

Se fac fotografii chiar la limita abisului!

Se uită în jos şi îşi exprimă, liberi şi nepăsători, gândurile.

Să ajungă pe Dunăre, pe orice vas, barcă sau vapor, numai să plutească!

Pentru că de-asta au venit în excursie!

Trec minute de încordare, de agitaţie şi de nervozitate.

Minutele se fac ore şi colegul meu nu apare cu aprobările.

Simt că nu mai reuşesc să mă impun ca responsabil.

Simt că nu mai am cuvinte de convingere, că aceşti viitori profesionişti sunt încă la nivelul copilăriei şi că metodele trebuie impuse.

Un remorcher ancorează în mijlocul braţului Sulina şi o barcă se desprinde, apropiindu-se de chei.

Tinerii se adună în zona de acostare.

Barca transportă doi marinari, unul cărunt şi bondoc, altul tânăr, înalt şi blond-spălăcit.

Se opresc lângă nişte trepte, unde leagă cu o parâmă ambarcaţiunea de-un fier.

Apoi urcă şi se îndreaptă spre căpitănie, traversând întinderea pavată şi pustie.

Nici n-au plecat bine, că doi studenţi au şi coborât în barcă, agitaţi, strigând să li se facă o poză.

Am strigat să urce pe chei dar cine să mă asculte!

Abia după imortalizare perechea a urcat pe ţărm.

Am recunoscut-o: erau cei doi tineri logodiţi, atât de liniştiţi până acum!

La admonestarea mea au râs nepăsători, fericiţi de mica lor aventură.

Între timp, alţii ocupau barca şubredă, mai bine zis altele.

Căci, vreo 4-5 studente din anii începători, se înghesuiau râzând, pretinzând fotografiatul.

Cei doi cu aparate nu pridideau să le îndeplinească dorinţa.

Îngrozit, priveam neputincios.

Degeaba strigam şi urlam la ele!

Cereau poze şi iar poze!

Priveam îngrozit la barca plată de lângă zidul cheiului, sub care adâncimea apei mă înfiora, pe mine care ştiam să înot, dar ele, gaiţele nepăsătoare, habar n-aveau de pericol.

Ştiam că puţini din grup înotau, pe traseu făcusem un inventar şi iată rezultatul: din cei 23 de inşi, doar 4 ştiam să înotăm!

Cu chiu şi vai am reuşit să îndepărtez grupul de zona periculoasă.

Dar cum mă priveau!

Chiar şi colega cu ochi albaştri şi codiţele blonde era în opoziţie.

Mă simţeam ca un supraveghetor urât şi duşmănit de subordonaţi.

La asta se adaugă ruşinea ce-o resimt când îmi amintesc de cele 2-3 admonestări ale căpitanului portului, care, de la fereastra instituţiei, de la etaj, le-a făcut în termeni de loc amicali.

Mă simţeam înşelat şi trădat de cei apropiaţi, de cei care promiseră ascultare.

Grupul, compact, stătea într-o atitudine obtuză.

Eu, între el şi fluviu.

Din amonte se aude o sirenă.

Mă întorc şi văd un vas acostând la mai mult de o sută de metri distanţă.

Mă aştept să fie vasul nostru, pe care să ne îmbarcăm, în călătoria prin Deltă.

Rugând grupul să rămână pe loc şi să aştepte, o iau la fugă şi ajung lângă navă, dar, de pe care nu coboară colegul meu.

Strig spre marinari şi într-un târziu mi se răspunde că ei nu ştiu nimic.

Mă întorc spre grup şi constat cu stupoare schimbarea.

Grupul, înjumătăţit, aştepta pe chei.

Barca remorcherului, plină cu pasageri, naviga spre acesta.

Într-o fracţiune de secundă am gândit aventura.

Aventura şi tragedia.

Căci, în timp ce goneam într-acolo urlând “înapoi, înapoi”, filmul desfăşura înainte secvenţele.

Coaja de nucă abia se vedea printre valuri.

Printre valurile înalte, uşor înclinate spre susul fluviului.

Dar obligate să înainteze de masa enormă de apă tulbure.

De apă tulbure colectată din ploile Europei.

Şi care, acum, în data de 4 mai, poartă la suprafaţa ei, o trupă de inconştienţi.

Inconştienţi, maturi sau adolescenţi.

Fug urlând spre grup.

Dinspre căpitănie, persoane aleargă şi ele.

Apar primii localnici.

Când ajung acolo, deja, barca pierise în valuri.

Ţipetele mele, “se îneacă, se îneacă” sparg liniştea micului port, pierdut pe harta planetei.

Pierdut pe harta soartei nemiloase.

Pe care chiar oamenii o realizează.

- Se îneacă, se îneacă! urlu cu vocea răguşită dar încă puternică.

Am ochi telescopici.

Am ochi multipli.

Văd grupul de excursionişti ţipând şi plângând.

Prea târziu!

Văd conducătorii portului, care ne-au avertizat, agitându-se.

Ce mai catastrofă le-am provocat!

Văd localnicii îngroziţi.

Cum le-am tulburat viaţa simplă dar paşnică!

Văd nava la care am apelat ridicând ancora.

Văd apărând din valuri capete şi trupuri.

Văd curentul ucigaş în cursul lui spre mare.

Văd un vas dinspre unitatea de grăniceri ţâşnind spre locul dezastrului.

Văd grupul din apă ca un ciorchine plutind, abandonat.

Văd un alt vas, din aval, desprinzându-se de chei.

Văd, dintre cei plutind în mijlocul Dunării, o făptură desprinzându-se, luată de curentul puternic şi dispărând în adânc.

Văd vasele, sunând din sirene, apropiindu-se.

Nu mai pot striga.

Lacrimile curg pe obraji şi se amestecă în valuri cu sudoarea groazei.

Văd cum un înotător, din câteva lovituri de braţe, ajunge la locul celui dispărut şi se opreşte, apoi dispare în valuri.

Văd primii colaci de salvare cum sunt aruncaţi în apă.

Văd cum altă persoană, înotând, ajunge înainte şi dispare în valuri.

Văd marinari şi soldaţi sărind peste borduri.

Văd cum înoată în jurul celor rămaşi.

Văd cum înoată în zona celor dispăruţi.

Văd cum sunt urcaţi la bord cei salvaţi.

Văd sosind o altă navă, cu celălalt coleg-conducător.

Prea târziu!

Prea târziu!Grupul de pe ţărm se adună în jurul meu, plângând.

Plângând cu toţii, spăşiţi, neîndrăznind să mă privească.

Să mă privească şi să vadă reproşurile mele.

Să vadă învinovăţirea care exaltă din toată făptura mea.

Dar ce folos?

Ce folos acuma, când răul s-a petrecut?

Când faptele, înlănţuite, vor fi trecute prin filtrul unei anchete.

Când, defalcate, vinovăţiile vor fi urmate de pedepse.

Mă îngrozesc la ce va urma!

Nici nu-mi vine să mă gândesc la urmări.

Pe fluviu apar bărci cu pescari care lopătează în cercuri.

Ni se spune că au otgoane şi cârlige pentru înecaţi.

Dar eu iau grupul şi-l conduc spre locul de cazare.

Aşteptând acţiunea autorităţilor.

Văd privirile celor de la căpitănie.

Vorbele lor nu le aud.

Nu le aud dar le percep.

Şi le înţeleg.

Nu aud nici admonestările şi înjurăturile localnicilor.

Mă aştept să ne atace.

Să ne atace cu pumnii şi cu pietrele.

Sau să ne scuipe.

Ieşim din mulţime şi ne târâm, îngroziţi, spre cazarma noastră, devenită închisoare temporară.

Acolo aşteptăm.

Acolo îmi încep ancheta.

Să aflu ce s-a întâmplat.

Ce s-a întâmplat în minutele scurse cât am lipsit.

Cu suspine şi lacrimi, martorii rămaşi pe ţărm mi-au explicat.

Cum au revenit marinarii de la birourile şefilor.

Cum s-au rugat de ei să-i plimbe cu barca.

Şi cum au fost refuzaţi, iniţial.

Dar, la insistenţele tinereţii vesele şi zgomotoase, au cedat.

Au cedat, îmbarcând peste capacitatea micului obiect plutitor.

Se miră şi ei câţi au vrut să se urce!

Cred că toţi!

Dar, vrând-nevrând, unii au trebuit să renunţe.

M-a îngrozit recunoaşterea colegei tutelate în a încerca din răsputeri să urce în barcă!

Să mai iau în custodie pe cineva în viaţă!

Am făcut numărătoarea.

Nu-mi venea să cred.

Lipsesc 10!

10 tineri au fost acceptaţi pentru croazieră!

Am aflat astfel că vasul supraîncărcat abia s-a desprins de chei, înaitând cu greu spre largul canalului adânc, marinarul blond lopătând din răsputeri.

Timpul trece foarte greu.

Pentru mine.

Pentru mine şi pentru colegul de responsabilitate.

Pentru că pentru ceilalţi, nu după multe ore, a intervenit relaxarea, ieşirea din criză, bucuroşi că n-au ajuns şi ei în adâncuri.

Doar spre seară ne-am întregit trupa.

Până atunci nimeni nu ne-a deranjat, în izolarea impusă de evenimente.

Spre seară am recuperate încă 8, doar pe ei care au fost salvaţi: un băiat bun înotător şi 7 studente buimăcite de tragedie.

Ni s-a spus că a doua zi vom fi, cu toţii, supuşi anchetei.

Procuratura din Tulcea, anunţată de tragicul deznodământ, îşi va trimite anchetatorii.

Încet, încet, ne-am liniştit.

Unii s-au culcat, alţii discută în şoaptă.

De la studentul salvat aflu amănuntele aventurii.

Din momentul în care au părăsit cheiul.

Cum au început să ia apă.

Barca veche având fundul plat, cu crăpături, sub presiunea greutăţii, făcea să ţâşnească apă la picioare.

Nu pridideau să o arunce cu palmele.

Nici nu aveau cum, în înghesuiala inimaginabilă!

Apoi, rememorând norocosul înotător, a remarcat graba marinarilor de a ajunge pe vas.

De a ajunge pe vas înainte de a se scufunda.

Ceea ce nu s-a petrecut.

Nu s-a petrecut pentru că, plină de apă, barca s-a scufundat, şi el îşi aminteşte cu spaimă şi uimire că, stăteau cu picioarele în barca scufundată, ţinându-se unii de alţii.

Dar, la un moment dat, poate din cauza valurilor sau a curentului sau a greutăţii neechilibrate, barca s-a răsturnat şi cu toţii au ajuns în apă, plutind liberi, ţinându-se uniide alţii,

Apoi s-au trezit că ocupă, în grup, fundul bărcii, lunecos dar relativ stabil.

Nu-şi aminteşte de strigătele noastre.

Nici de sirenele navelor care se grăbeau să-i salveze.

Pluteau aşa la vale.

Apoi s-a petrecut desprinderea unei studente, care, luată de curent, s-a scufundat.

Bineînţeles că nu ştia să înoate.

Dar şi dacă ştia, ce putea să facă îmbrăcată, în apa de peste 12 metri adâncime, cu un curent puternic al apei, cu vânt şi valuri înalte?

Prietenul ei, neştiutor să înoate, s-a despris de grup şi, din câteva lovituri de braţe, a ajuns la locul scufundării logodnicei sale, unde, a dispărut sub valuri.

Imediat, bătrânul marinar, ajuns la faţa locului, deşi în mişcare spre larg, a dispărut sub valuri.

Restul îl cunoaştem.

Nave sosite în ajutor, colaci de salvare, marinari şi grăniceri în apă.

Seara soseşte un localnic şi ne anunţă că salvatorii n-au găsit cadavele, dar vor căuta şi în zilele următoare.

În schimb, viaţa merge înainte.

Cei salvaţi sunt veseli.

Râd şi se hârjonesc, în bucuria exaltantă a existenţei.

A existenţei pe care acum, după ce au cunoscut valurile tragediei, o gustă din plin.

Cântă chiar, dar apoi se opresc, treziţi parcă din transă.

Cinăm cu toţii şi ne culcăm în aşteptarea zilei următoare.

Care a început devreme, cu ancheta.

Cu ancheta îndelungată şi minuţioasă.

În care, fiecare a spus ce-a făcut şi cum s-au petrecut evenimentele.

Nici nu ştiu cum s-a făcut seară.

Autorităţile ne-au păzit de furia locuitorilor, mai ales a familiei celui dispărut, dispărut în prag de pensionare.

Soţia lui plângea şi ne blestema.

Dar, la sfârşit, când ni s-a comunicat rezultatul, am aflat un lucru uimitor.Că studenţii înecaţi, prietenii şi logodnicii cunoscuţi, au fost cei care au iniţiat aventura, care s-au rugat de marinari şi i-au convins să-i ia la bord.

Să-i ia la bord pentru o plimbare până la remorcher şi înapoi.

Marinarul blond s-a opus dar cel mai în vârstă s-a înduplecat şi astfel şi-au schimbat, singuri, soarta.

A urmat iureşul celorlalţi şi doar bruma de maturitate l-a făcut să nu ia mai mulţi în barcă.

Dacă o făcea, tragedia ar fi fost şi mai mare, chiar dacă lodca s-ar fi scufundat mai aproape de ţărm.

Epilogul aventurii tragice scotea în evidenţă moartea celor vinovaţi.

Sau a celor mai vinovaţi.

Aceasta este finalitatea anchetei.

Pentru noi doi, conducătorii experimentatori ai excusiei, absolvirea de orice vină a fost o mare uşurare dar nu schimba cu nimic urmările.

Adică, interzicerea pe viitor a unor asemenea încercări.

Plecare înapoi încă în ziua următoare.

Anunţarea conducerii facultăţii, pe cale oficială, de tragedie.

Eu şi colegul, ne-am împărţit iarăşi sarcinile: el să-l anunţe pe profesorul-iniţiator al experimentului, eu să anunţ telefonic familiile, la numerele descoperite în bagajele celor dispăruţi.

A doua zi, după anunţurile făcute, căpitănia portului, impresionată de atitudinea noastră în timpul anchetei, ne-a “premiat”, dându-ne un mic vas pentru o călătorie până la mare şi înapoi.

Şi astfel, pe o vreme câinoasă, cu ploaie şi vânt biciuitor, cu o temperatură de lună februarie, am fost transportaţi pe ruta promisă.

Dar nu ne-a făcut bine, nu ne-a făcut bine deloc!

Din contră, pe vasul nesigur, ajunşi la gurile Dunării, cu valuri neregulate, uzi şi înfriguraţi, abia aşteptam să facem drumul înapoi.

Cu o navă până la Galaţi.

Cu trenul până în metropola universitară.

Timpul a trecut.

Timpul care răneşte.

Timpul care şi vindecă.

Iată-ne în acceleratul de întoarcere, în aceleaşi compartimente poate, în noaptea odihnitoare.

Colegii dorm cu toţii în acest compartiment şi în cele alăturate.

Dorm, rezemaţi unul de altul sau în braţe.

Dorm, după agitaţia scăzută a reîntoarcerii şi a tristeţii de după pierdere.

Numai eu sunt treaz.

Sunt treaz pentru că nu pot dormi.

Nu pot dormi din cauza acestei sarcini, din cauza acestei responsabilităţi, a acestei prime responsabilităţi.

Nu pot dormi din cauza celor întâmplate.

Deşi n-au fost întâmplări.

N-au fost întâmplări pentru că au fost acţiuni, acţiuni gândite, deşi gândite prost.

Nu pot dormi pentru că din compartiment lipseşte perechea, perechea aceea liniştită şi blândă, care, în noaptea aceea, stătea îmbrăţişată în somnul odihnitor.

Şi care, cum aveam să aflu după multe săptămâni, tot împreună a fost ridicată din apele tulburi ale fluviului, aproape de vărsare.

Şi nu singură această pereche.

Ci unită cu bătrânul marinar, care s-a desprins de barcă, înotând, să-i salveze.

Acesta a fost preţul sau tributul experimentului.

În Deltă.

2001