#02 În tren

de V. Umbreanu

Iarăşi este sâmbătă.

Iarăşi sunt în tren, spre casă.

Mama şi bunica mă aşteaptă la sfârşit de săptămână.

Mă aşteaptă ca pe singurul bărbat.

Ca pe singurul bărbat rămas în familie.

Stau pe culoar.

Stau pe culoar, deşi compartimentul este gol.

Ca şi vagonul.

Nu ştiu dacă în celelalte nişe călătoreşte cineva.

Nu se aude nimic.

Culoarul nu mai prezintă pe nimeni.

Rulajul trenului mi-a intrat în obişninţă.

Ritmul bătut de roţi pe şine, schimbarea liniilor, gările care urmează, una după alta, tunelurile, toate îmi eliberează atenţia pentru peisaj.

Iată, părăsim valea Someşului Mic şi, printr-o curbă la dreapta, pătrundem printre dealuri.

Pe şoseaua paralelă trec maşini spre băile sărate, neamenajate, din vârful dealului.

Plopii şi sălciile aruncă umbre din loc în loc.

Un car tras de bivoli înaintează alene.

Ţărcile zboară spre câmpuri.

Turlele unei biserici domină, de sus, orizontul.

Ştiu că urmează tunelurile.

Locomotiva îşi ţipă avertismentul.

Tocmai atunci se animă culoarul.

Din spatele trenului, un ins brunet, cu spatele puţin cocârjat, priveşte spre fiecare compartiment.

Îl recunosc.

Este un consătean, fost coleg cu sora mea, mai mare cu doi ani, actual inginer.

Rezemat cu mâinile de bara de lemn, sprijinit în coate, privesc înainte pe fereastră.

Picioarele şi întreg trupul ocupă, aproape în întregime, spaţiul îngust.

Nu mă mişc.

Iată-l cum se apropie.

Îl urmăresc pe radarul atenţiei, cu coada ochiului încordată.

Încordată dar şi amuzată.

Va zice ceva sau nu?

Se va ruga să-i fac loc?

Va recunoaşte în mine pe fostul prieten?

Mai bine zis pe fostul “prieten”.

Prieteni n-am fost cu adevărat, poate cunoscuţi şi colegi de vârste apropiate.

Tatăl meu juca, uneori, şah, la clubul muncitoresc, cu tatăl lui, inginer în combinat.

S-a oprit.

S-a oprit şi aşteaptă.

Aşteaptă, fără o vorbă.

Mă prefac atent la peisaj.

Suntem în ultima curbă de dinaintea intrării în tunel.

În legănatul şi zăngănitul continuu, se întoarce şi ajunge la capătul vagonului, când bezna ne ia în primire.

Trec secunde de meditaţie în întunericul deplin.

Apoi, destul de brusc, se face lumină şi se aud frânele vagoanelor, cu sunetele stridente obişnuite.

Oprim în staţia dintre tuneluri.

Şeful staţiei, cu paleta în mână, aşteaptă minutul reglementar, privind în lungul trenului.

De la capătul vagonului se aude zgomotul uşii metalice şi cineva coboară, sărind pe pietrele terasamentului.

Este fostul meu “prieten” care, aproape fugind, fără să privească spre mine, ajunge la capătul de dinainte al vagonului “nostru” şi, spre uimirea impiegatului, forţează uşa, urcă treptele prins de bara înnegrită şi urcă în vagon.

Şeful staţiei mă priveşte impacientat şi ia în primire culoarul pustiu.

Abia apoi, ca trezit din somnul cu vise, dă semnalul de plecare.

Locomotiva răspunde şi trenul se pune în mişcare.

Acelaşi lucru îl face şi inginerul.

Revine pe culoar până la obstacol, acum depăşit, şi-şi reia controlul compartimentelor.

Controlul compartimentelor, evident, pustii.

Surâd fără să vreau.

Dispărând în vagonul următor, pot să rememorez trecutul.

Când, copii şi elevi fiind, băteam mingea pe terenurile de tenis părăsite, trecând prin spărtura căscată în grilajul de sârmă.

Băteam mingea de burete negru a chiar actualului proaspăt inginer.

Ajuns student la Politehnică, iar eu, din cauza dosarului nefavorabil, doar muncitor necalificat în combinat, s-a făcut că nu mă mai observă, că nu mă mai cunoaşte, nerăspunzându-mi la salut.

La salutul celui mai mic adresat celui mai mare.

În semn de respect.

De respect între generaţii.

Dar acum, ajuns şi eu student, iată că ni se încrucişează drumurile.

Ni se încrucişează drumurile tot ca necunoscuţi.

În tren.

În trenul care ne poartă, pe ambii, către casă.

2001