#01 Meteorologul

de V. Umbreanu

Când am plecat de acasă, zilele erau senine şi calde, doar nopţile se răcoriseră puţin.

Era un sfârşit de august obişnuit pentru Transilvania.

Mergeam în vizită, în nordul extrem, la un coleg de facultate.

Informat despre legăturile de tren, aveam o schiţă a orarelor şi când am urmărit pe hartă traseul, a ţâşnit ideea:

“- Ce-ar fi, să întrerup la Vişeu şi să fac o ascensiune pe Pietrosul Rodnei?”

Îmbrăcăminte, pulovărul şi pelerina, raniţa rămasă de la tata era bună, doar cu încălţămintra stăteam prost: singurii pantofi, şi aceia scâlciaţi, ba într-unul îmi intra apă!

Dar, speram să nu plouă, după cum decurgeau zilele, vremea stabilă m-a încurajat.

Hrana?

Pâine şi slănină.

Şi biscuiţi.

Mi-am luat rămas bun de la mama şi bunica, ambele cu ochii în lacrimi.

De îngrijorare!

Le-am asigurat că totul va fi bine şi iată-mă la drum!

Uşor ca un fulg, păşeam pe străduţe spre gară.

Pietrişul scârţâia sub tălpi şi până în staţie, pantofii aveau deja un strat de praf.

După ce mi-am pus biletul în buzunarul pantalonilor, am traversat peronul, pe care aşteptau câţiva călători, şi m-am retras la ultima bancă, lângă staţia de pompare a apei.

Zgomotul motorului şi aburii care ieşeau din conductă mi-erau familiare.

Pe această bancă, veneam de mulţi ani, să urmăresc, vrăjit, trenurile.

Dar acum, student fiind, emoţia căpătase un grad superior de dezvoltare.

Dar şi de savurare a tuturor ramificaţiilor ei.

Mă simţeam atât de uşor încât, parcă, îmi pierdusem şi greutatea.

Stam şi priveam locurile şi persoanele ca vrăjit.

Locomotiva 142 intră şuierând pe linia a 2-a, trăgând vagoanele învechite, luându-mă prin surprindere.

Săltând rucsacul în spate, am trecut peste linii şi am urcat în vagon.

Culoarul, murdar.

Câţiva călători fumau, rezemaţi de stinghii.

Intru în al 2-lea compartiment şi închid uşa rulantă.

Îmi eliberez umerii şi salt bagajul sus.

Deschid fereastra, în timp ce trenul se pune în mişcare.

Rezemat de rama metalică, în timp ce locomotiva gâfâie de zor, privesc peronul, în căutare de cunoscuţi.

Să-i salut.

Să le fac semne de bun-rămas.

Să mă mândresc, făcând această călătorie.

Dar, numai impiegatul şi o femeie populează spaţiul care rămâne în urmă.

Iată orăşelul nostru.

Cu acoperişuri şi grădini.

Cu dealul viilor, departe.

Cu bariera şi pârâul cu scursori de la uzină.

Şi cimitirele.

Apoi, câmpurile, cu porumb şi cartofi.

Plopii şi sălciile, din apropierea râului.

Trecem zăngănind pe pod.

Apa limpede, numai bună de pescuit.

Cu linguriţa.

Sau la broscuţă.

Apoi, rampele cu stive de cărămizi.

Fabrica de lut, cum îi spunem noi.

Dealul retezat, îşi arată argila cenuşie.

Mă aşez şi-mi las privirea să cutreiere liberă.

Dealuri şi văi.

Culture agricole şi fânaţuri.

Ţărani la lucru.

Tunelurile rămân în urmă.

Ca şi ţărcile, de-o parte şi de alta.

Mă precipit pe culoarul pustiu.

Mirat de penuria de călători, cobor la răscruce.

Sunt ameţit de senzaţie libertăţii şi pătrunderii în necunoscut.

Altă direcţie, alte locuri.

Aici staţia este aglomerată.

În noul tren, cu locomotivă 230, cu vagoane mai mici, ne înghesuim, persoane şi bagaje.

Un fluier ascuţit şi trenul prinde viteză.

Fumul, ca un voal, când negru când cenuşiu, flutură în jur, de-o parte şi de alta.

Privesc de pe culoar pe fereastră.

Raniţa, la picioare.

Alături, saci cu lână, stivuiţi pe culoar.

Conductorul, perforând biletele, se ceartă cu proprietara.

Până la urmă, se împacă.

Şi-a primit partea şi trece mai departe.

Ca în vis, orăşelele de pe Someş se pierd pe harta realităţii.

Mereu spre nord.

Brusc simt foamea, ca un gol dureros în stomac.

Mai rabd, acum n-am cum s-o astâmpăr.

În depărtare se văd munţii.

Călătorii coboară.

Şi urcă.

Acum am loc.

Compartimentul, cu uşa defectă, mai are trei călători, cu desagi.

Discută despre oi.

Într-o staţie trenul se opreşte şi nu mai pleacă.

Cobor şi eu.

Ce se întâmplă?

Toţi coboară.

Se înserează şi este răcoare.

Îmi iau pulovărul negru, cu care nu-s obişnuit.

Încă.

Până toamna trecută a fost roşu, cu bordură verde, dar mama l-a vopsit, la moartea tatei.

Au şi trecut nouă luni!

Şeful staţiei comunică răspicat cauza opririi.

Un accident pe linie.

Mai avem de stat.

Dar eu pierd legătura spre Borşa!

Mă interesez la conductor, care, mă trimite la impiegatul de mişcare.

Deasupra gării zboară, deja, liliecii.

Bat la uşă, apoi intru.

Impiegatul, fără chipiu, vorbeşte la telefon, strigând cât poate.

Îmi face semn să aştept afară.

Mă conformez.

Lumea urcă şi coboară din vagoane.

Cei mai mulţi fumează.

Luminile sunt ca nişte licurici.

Aud paşi înapoi şi mă întorc.

Ceferistul şi-a luat paleta şi, din mers, o ridică spre locomotivă.

Conductorii se precipită şi fluieră de zor.

Eu mă ţin de şef şi-l întreb de legătură.

- Aşteaptă, vă aşteaptă, urcă în tren!

Raniţa-mi saltă în spate şi urc în penultimul vagon la timp!

La al 3-lea fluierat pornim.

Stau pe culoar şi privesc în noapte.

Într-o oră trebuie să ajungem.

Am emoţii din pricina întârzierii.

Dar dacă nu aşteaptă?

Mai are rost să întrerup?

Dar pierd ocazia de a face o ascensiune!

Luna august din acest an este senină dar rece.

Cum va fi în vârf?

Se văd mai multe lumini în faţă.

Trenul încetineşte viteza şi, după schimbarea liniei, se opreşte.

La peron este un alt tren.

Cel care aşteaptă.

Cobor în trombă şi urc în celălalt.

Vagoane vechi şi oameni cu opinci.

Pe culoar şi în compartimente se fumează.

Trec în alt vagon şi abia găsesc un loc unde nici nu se fumează.

Pornim înapoi şi după ce trecem de ace, călătorim pe altă linie.

Spre Borşa!

Nu ştiu când am adormit.

Mă trezeşte un ghiont.

- Om ajuns!

Minerul, că miner părea, mi-a zâmbit, trăgând din ţigară.

Cobor şi eu şi mă îndrept spre sala de aşteptare, frânt de oboseală.

Lumea se împrăştie şi, în liniştea unui capăt de lume, mă pregătesc să dorm până la ziuă.

Dârdâi de frig.

În sala de aşteptare, un aer greu respirabil, mă face să las uşa deschisă, un timp.

Scot din raniţă pelerina şi mă învelesc în ea.

Dar mi-e şi foame.

Scost un pachet de biscuiţi simpli şi încep să-i ronţăi.

Sunt tari dar nu au zahăr.

Dar pentru stâmpărarea foamei sunt buni.

Privesc pe fereastra prăfuită şi abia se zăreşte lumina de afară.

Îmi strâng fularul în jurul gâtului mai bine.

Beau apă din sticlă şi mă pregătesc de somn, cu raniţa în loc de pernă.

Mă trezeşte lumina de afară.

Ies pe peron şi, deşi mă ustură ochii, mă uimeşte peisajul.

Chiar în faţă, munţii, în bătaia soarelui.

Verdele pădurii.

Verdele păşunilor alpine.

Albastrul cerului.

Sus de tot, vârful mohorât.

Mă cuprind fiorii.

Sunt treaz de-a binelea şi, ca prin farmec, odihnit.

Privirea caută, deja, o cale de acces.

Merg la cişmea şi mă spăl cu apa rece ca gheaţa!

Dacă nu mi-ar fi foame, aş pleca chiar acum.

Din nou, pâine, slănină şi ceapă.

Deşi m-am cam săturat de aceeaşi mâncare, mănânc cu poftă.

Gara se animă, un tren este gata de plecare, dare eu nu văd decât muntele.

Tonurile se schimbă mereu, după cum razele capătă alt unghi.

Mohoreala piscului dispare.

Câţiva nori albi, parcă, ating vârful.

E răcoare de-a binelea, aici, în vale!

Nici nu ştiu când a dispărut trenul şi gara este pustie.

În liniştea patriarhală, doar vrăbiile ciripesc.

Înnod şnurul şi iau raniţa în spate.

Mă simt uşor şi fără griji.

Merg la şeful staţiei şi-l întreb de traseu.

- Mai trebe să mergi pe drum până la cabană şi de-acol, drept în sus!

Am mulţumit şi, hai la drum!

Dar, mă strigă din urmă:

- Sus este o cabană meteo, roagă-te să te lase să dormi!

- Mulţumesc, la revedere!

Înaintez repede pe drum, dar cabana nu se vede.

Kilometri rămaşi în urmă, dar alţii apar înainte.

Case răzleţite peste tot.

Vite şi câini.

Din hornuri ies şuviţe de fum alburii.

Vioiciunea dispare.

Se face cald.

Scot pulovărul şi fularul.

Deja transpir.

Slăbesc ritmul şi privesc spre vârf.

Norii, opriţi, formează o cuşmă cenuşie.

Sper să nu se schimbe vremea.

În sfârşit, se văd cabanele.

În jurul lor, copii care se joacă.

Trec peste poduri pârâul vijelios.

Ajung în zona complexului şi văd o gheretă cu produse alimentare.

Nu stau bine cu banii dar trebuie să mă aprovizionez cu ceva.

Privesc oferta.

Ţigări.

Băutură.

Conserve.

Bomboane.

Rahat.

Da, cumpăr rahat!

Desfac şnurul şi înghesui pachetul înăuntru.

Trebuie să umplu sticla cu apă.

Mă învârt în jur până găsesc o cişmea naturală, un izvor, cu o cană alături.

Iată-mă, gata de a face alpinism!

Privesc muntele şi observ imediat drumul, drumul forestier, care urcă în spirală.

Mă şi văd urmându-l.

Fac inventarul hainelor.

Stau bine.

Hrana-mi ajunge o zi-două.

Doar pantofii constituie punctul meu slab.

Dacă mă lasă în pană, am pregătit o bucată de sfoară.

Sunt deja pe drum.

Tot corpul îmi vibrează.

Parcă muntele mă vrăjeşte!

În preajma lui, sunt altul, nu cel de fiecare zi.

Uite, codobaturile lângă apă!

Sunt altă specie decât pe la noi.

Am soarele în stânga.

E cald şi plăcut.

Cămaşa cu mânecile scurte îmi permite să simt aerul răcorind-mă.

Deja m-am încălzit.

Poate şi din cauza euforiei.

Privesc spre vârf dar nu se mai vede.

Doar verdeaţă şi cerul senin.

Câţiva nori se încăpăţânează să rămână ca într-o ancoră.

Urc bine dar îmi simt gleznele obosite.

Păcat că nu am ghete sau bocanci!

De unde bani?

Urc tot mai încet.

Fac opriri.

Cămaşa şi maieul mi le simt ude.

Dacă mă opresc, imediat mă supără recele lor.

Se aude un cântec!

Mă opresc şi privesc în jur.

De unde vine?

Iată, creşte în intensitate

Cabanele, departe, par nişte jucării.

Oamenii şi vitele, furnici.

Paşii de pe drum îmi atrag atenţia şi mă întorc.

O tânără munteancă!

Purtând bluza albă, brodată.

Cu fustă la fel, dar şi cu fotele negre, brodate în culori discrete.

Coborând cu paşi mari panta.

Şi cântând.

Oprit locului, o privesc uimit.

Ce apariţie!

Cozile negre îi saltă pe spate.

O traistă saltă pe şold.

În picioare, opinci.

Ajunge lângă mine, fără să se oprească din cântat.

Un zâmbet îi apare pe faţă.

Ochii negri strălucesc.

Faţa albă, cu obrajii roşii, atrage atenţia.

Când îngaim “bună dimineaţa!”, îi zăresc distanţa mare dintre dinţii mari, de sus.

Strunga!

Îmi dă din cap şi paşii scrâşnesc tot mai departe.

La fel şi cântecul.

Cu ce zână m-am întâlnit?

Odihnit şi înviorat, o pornesc la drum, urcând mereu.

Pădurea a lăsat loc tufelor.

Grohotişul arată cum s-au scurs torenţii.

Porţiunile cu păşune se înmulţesc.

Dar şi norii!

Nici n-am observat că s-a înnorat.

Acolo, jos, departe, se mai văd petice de lumină.

Dar aici, în umbra norilor groşi, s-a făcut şi rece.

Opresc să-mi iau hainele: pulovărul negru, basca şi fularul.

Pelerina rămâne în raniţă.

Sper să nu fiu nevoit s-o iau.

Singurătatea şi liniştea mă fac brusc să mă înfior.

Dacă mă întâlnesc cu un urs?

La asta nu m-am gândit!

Oprit locului, simt teama părunzând în tot corpul, din cine ştie ce unghere!

Localitatea nu se mai vede, norii au acoperit-o.

Sau e ceaţă?

Tremur.

De frică sau de frig?

Poate de amândouă.

Nu-mi vine să cred când descopăr primii fulgi!

Fulgi de zăpadă?

În august!

Dar, suntem în nord!

Şi, la peste 2000 de metri altitudine!

Îmi privesc pantofii scâlciaţi.

De ce stau locului?

Trebuie să fac ceva.

Ori urc ori cobor.

Un gând anemic mă îndeamnă să abandonez urcuşul şi să cobor în lumea civilizată.

Dar, dacă sunt aşa de sus, de ce să nu continui?

Cabana nu trebuie să fie departe!

Şi pot să mă adăpostesc în ea.

Urc!

Cred că rezist câteva minute.

Dar fulgii sunt tot mai deşi.

Cu cât urc, zăpada este tot mai groasă.

Dar este pufoasă.

Totuşi, pantofii mă îngrijorează.

Să-i leg cu sfoară sau nu?

Urc.

Ceaţa şi zăpada se unesc într-un linţoliu tăcut.

Panta devine tot mai uşoară.

Când, se aude un lătrat.

Un lătrat de câine sau …?

Simt teama din nou, ca o coamă de păr pe spinare.

Dintr-o dată, văd panta retezată şi, într-o viroagă, acoperişul cabanei.

Cu hornul, din care iese fum.

Şi, lângă perete, un dulău, care se zbate în lanţ, lătrând spre mine, oprit locului.

Se-aude metalul inelelor lovind pietrele.

Acum văd că-i un câine-lup.

Când mai fac doi-trei paşi, apare de după colţ cabanierul.

Bondoc, ursuz, cu un topor de tăiat lemne într-o mână.

- Bună ziua! strig eu, bucuros de fiinţă umană.

- Pleacă, pleacă vagabondule!

M-am oprit, ca o stană de piatră.

Nu pot crede.

Poate visez.

Din cauza înălţimii.

Stăm şi ne privim.

Apoi, mă trezesc şi mai încerc.

Mai încerc să comunic.

Doar este om!

- Sunt student şi merg…

Dar nu mă lasă să termin.

Ridică securea şi mă ameninţă.

- Pleacă, pleacă până nu slobod câinele, auzi?

Aud.

Şi nu-mi vine să cred ce aud.

Stă şi mă priveşte.

Ca şi câinele.

Care nu mai latră.

Nici omul nu mai zice nimic.

Omul?

Mă întorc.

Urmele abia mi se mai văd.

Ninsoarea s-a mai rărit.

Ca noroc.

Grăbesc paşii.

Să-mi văd urmele, pe drumul de întoarcere.

Dar şi să evit duşmanul.

Dar dacă dă drumul animalului?

Aproape fug.

Tălpile îmi alunecă şi zăpada pătrunde la şosete.

Dar nu-i simt răceala.

Pierdut în singurătatea cenuşie, în liniştea mormântală a vârfului, cobor ca întrun coşmar.

Şi vreau să ajung jos, acolo unde, poate, oamenii mai zâmbesc.

Chiar dacă dinţii au strungă.

2002