#17 Fluturele albastru
de V. Umbreanu
Merg pe bicicletă la lucru.
Trec de pasajul de cale ferată şi încep să urc panta.
Pedalez din greu.
Reuşesc vreo câţiva metri.
Până scapă lanţul.
Opresc.
Mă opresc şi înaintez pe drumul de ţară.
Urmele carelor întărite mi-s jaloanele.
Panta face parte dintr-o terasă a Arieşului.
Aşa ni s-a spus la curs.
Încerc să-mi imaginez trecutul.
Acel trecut, mai recent în timp geologic, pe când pe-aici curgea râul.
Cred că era o climă mai umedă.
Când, din cauza debitului, curgea mai năvalnic.
Îmi închipui trunchiurile duse de valuri, blocând cursul, formând bulboane.
Ce bârloguri pentru somni!
Ajuns aproape sus, mă opresc şi privesc în urmă.
Terenuri agricole.
Calea ferată.
Orăşelul şi combinatul.
Dincolo, dincolo de râu, dealul, cu viile şi păduricea.
Ce transformări!
Mă întorc şi încep să pedalez.
Pe iarbă şi pe plantele de cultură străluceşte roua.
Intru în zona tarlalelor fermei.
Porumb şi floarea soarelui.
Alei drepte.
Cotesc la dreapta şi ajung la colibă.
Aici, gălăgie.
Fetele, ziliere, discută, aproape certându- se.
Eu, student, lucrez pentru bani.
De când a murit tata, acum doi ani, o ducem greu.
Mama, dată afară din serviciu din cauza pământului bunicii.
Bunica, bolnavă, cu varice deschise la ambele picioare.
Sora mea, studentă, şi-a găsit un post în corul operei.
Eu, în toate vacanţele mari, lucrez ca zilier la ICAR.
Cum este acum, pe timp frumos, suntem cu toţii pe câmp.
Unii, la lucrări agricole, alţii, la măsurători biometrice.
Când plouă, la sediu, mă ocup de statistici.
Reazem bicicleta de colibă şi aştept tehnicianul.
În fiecare dimineaţă ne repartizează la lucrări.
Iată-l că vine, tot pe bicicletă.
Fiind student la Agronomie, în ultimul an, inginerul l-a pus responsabil peste noi, zilierii.
Fetele s-au mai liniştit.
Grupate câte 2-3, îşi iau uneltele şi se îndepărtează pe aleile largi.
La urmă vine la mine şi-mi dă caietul, creionul şi metrul de croitorie.
- Azi, măsori diametrele capitulelor în sectorul B-2, la soiul VNIIMK.
- Am înţeles!
- Ai briceagul la tine?
- Sigur!
Îmi reaminteşte acest amănunt pentru cazul că se rupe mina creionului.
Într-una din zile n-am muncit din cauza asta.
- Spor la lucru!
- Mulţumesc!
Cu aceasta, îmi iau geanta cu mâncare şi apă, şi, cu celelalte ustensile, mă îndrept spre sector.
Deja se simte căldura.
Deşi este august, zilele sunt senine şi calde, numai bune de muncile câmpului.
Plantele de floarea soarelui, aliniate, sunt ca nişte trupe în front.
Spun asta pentru că abia acum am scăpat de prima convocare.
O lună şi jumătate de serviciu militar.
Groaznic!
Trec pe alei şi ajung în zonă.
Soiul acesta are cele mai late inflorescenţe.
Frunze mari.
Tulpini groase.
Dar sezonul înfloritului trecuse.
Doar câteva plante au flori întârziate.
Albine, puţine.
N-o să am probleme.
Depun servieta, rezemând-o de o tulpină.
Privesc aleile.
Într-o parte şi alta.
Nimeni.
Ce linişte!
Aşa îmi încep munca.
Ziua de muncă.
Prima plantă.
Prima plantă, din primul rând.
23 cm.
Notez în caiet.
A doua plantă.
30 cm.
A treia plantă.
38,5 cm.
Capitulele grele, stau aplecate spre pământ.
Ici-colo, câte o albină.
Măsor.
Măsor şi notez.
18 cm.
32 cm.
Frunzele aspre îmi lovesc braţele şi faţa.
Iar am uitat!
Iar am uitat cămaşa cu mânecile lungi.
Am mai păţit şi săptămâna trecută.
Mii de frunze mi-au înroşit pielea de pe braţe.
Şi astăzi, la fel.
Trebuie să încetinesc.
Să încetinesc slalomul.
28 cm.
34,5 cm.
Şirurile de cifre aproape că umplu pagina.
Soarele, ridicat spre verticală, toropeşte.
Norocul meu este basca.
La început veneam cu pălăria de paie, când plantele erau mai scunde.
Acum însă, n-o pot folosi.
Mi-ar cădea mereu de pe cap.
Dar, în schimb, transpir.
Picăturile mi se scurg pe frunte şi ajung la sprâncene.
Ba chiar şi pe obraji.
Mă şterg mereu cu braţele.
Mai fac şi câte o pauză.
Stând jos, în mijlocul lanului.
Rezemat de câte-o tulpină.
Marea de plante.
Oceanul de linişte.
Apoi, reîncep.
Reîncep măsurătorile şi notarea.
După un timp scot ceasul din buzunar.
Ceasul tatei, de buzunar.
Nu arată prea exact ora dar mă descurc.
Întârzie aproape 20 de minute pe zi.
Iată c-a trecut de ora 12!
Pauza de masă.
Programul nostru este de 10 ore, plus pauza de masă.
Opresc activitatea.
Pun creionul între filele caietului şi-l las între plante, cu metrul deasupra.
Ies pe alee şi mă minunez.
Mă minunez cât de departe am ajuns de dimineaţă.
Mă deplasez spre capătul tarlalei şi, recuperând servieta, revin la locul unde am rămas.
Astăzi mi-am adus mâncare dar în alte zile mergeam la cantina fermei.
Sala de mese, murdară.
Ocupanţii, gălăgioşi şi vulgari.
Peste tot muşte.
În schimb, felurile foarte gustoase, deşi destul de ieftine.
Dar, sunt obligat să fac economii.
Mă debarasez de bască şi o pun alături.
Scot sticla de apă şi mă spăl pe mâini, apoi ajunge la umbră, rezemată de o tulpină.
Mă aşez jos, alături.
Apoi, scot şi mâncarea, învelită în merindare, patru felii de pâine cu untură.
De asemenea, sarea, briceagul şi cele două cepe verzi.
Toate ajung pe servieta, pe rol de măsuţă, în faţa mea.
Mănânc mereu cu poftă.
Şi acum, doar vederea hranei îmi amplifică pofta de câteva ori.
Aleile, mereu pustii.
Liniştea, omniprezentă.
Nu se aud nici glasurile colegelor de muncă, undeva departe, ca altădată.
Timpul trece şi, fără nici un gând, în final, şervetul şi solniţa ahung în servietă.
Iau sticla şi beau apă.
Din caza căldurii transpiraţia ajunge şi la spate.
Braţele, de asemenea, sunt umede.
Pe neaşteptate, apare un vizitator pe alee.
Bătând din aripi, în nemişcarea amiezii, fluturele albastru, sprinţar, caută parcă ceva.
Zboară într-o parte şi alta.
Înainte şi înapoi.
În sus şi în jos.
Stau nemişcat.
Stau nemişcat şi-l privesc.
Uşor şi dezinvolt.
Cercetând.
Cercetând din aer îmrejurimile.
Iată-l că se apropie.
Zboară deasupra.
Până la plante.
Se întoarce pe alee şi revine.
Coboară până la genunchi, până la servietă.
Sticla cu apă, alături.
Zboară spre frunze dar, o mişcare pe care o fac, involuntară, îl sperie.
Ţopăie pe alee, fără nici o ţintă.
Va pleca oare?
Va rămâne?
Deja, curios, urmăresc abia respirând, evenimentul.
Iată-l că revine!
Parcă mai hotărât.
Face volte în jur.
Se apropie.
Se apropie cu îndrăzneală.
Şi, fără nici o teamă, se aşează.
Se aşează pe antebraţ!
Pe antebraţul stâng.
Privesc.
Privesc vietatea.
Privesc vietatea cu uimire.
Cum se deplasează.
Cum se deplasează cu picioruşele.
Într-o parte şi alta.
Şi caută.
Şi caută cu trompa.
Cu trompa spiralată.
Care ajunge jos.
Care ajunge pe piele.
Uimitor!
O văd cum mă atinge dar nu simt nimic.
Nu simt nimic!
Atât este de fină atingerea.
Apoi, absoarbe.
Apoi, absoarbe lichidul.
Transpiraţia.
Sigur!
Abia acum înţeleg.
Înţeleg zborul.
Tatonarea.
Căutarea.
Şi îndrăzneala.
Îndrăzneala disperată.
A celui însetat.
Trec secundele.
Trec minutele.
Şi tot soarbe.
Încă soarbe.
Stând nemişcat.
Cu aripile adunate.
Fără să-şi mişte membrele.
Doar abdomenul tremură uşor.
Şi trompa, abia perceptibil.
Până când, s-a oprit.
S-a oprit din adăpat.
Cu trompa.
Cu trompa din nou spiralată.
Dar, tot nemişcat.
Aripile, tot adunate.
Abdomenul, atingând suportul.
Doar antenele se mişcă.
Se mişcă uşor.
Dar eu amorţesc.
De multe minute, fără să fac o mişcare.
Şi braţele, rezemate de genunchi.
Iau hotărârea.
O hotărâre.
Să-mi ridic genunchii.
Încet.
Încet.
Iată-i cum se ridică.
Odată cu braţele.
Odată cu oaspetele.
Nu mişcă.
Acesta nu mişcă.
Centimetru cu centimetru.
Mă poziţionez.
Mă repoziţionez.
Cu teamă.
Cu teamă, să nu-l deranjez.
Să nu-mi deranjez oaspetele.
Minutele trec.
Minutele trec în studiu.
În studiu reciproc oare?
Dar dacă doarme?
Ideea, prinsă din zbor, mă preocupă.
Mă apropii cu faţa tot mai mult şi nu văd nici o schimbare.
Nici o modificare.
Ce să fac?
Trebuie să-mi continui munca!
Activitatea.
Mă aşteaptă capitulele.
Şi caietul.
Mai am de lucrat cinci ore!
Cum voi putea?
Ce fac cu oaspetele?
Unde să mi-l depun?
Mişc braţul.
Mişc braţul tot mai mult.
Îl ridic.
Îl ridic şi-l cobor.
Fără nici o reacţie.
Uluitor!
Încep să-l rotesc.
Încep să-l rotesc, uşor, uşor.
Apoi, mai mult, mai rapid.
Fac volte cu braţul!
Şi fluturele, nimic.
Parcă doarme.
Parcă are un somn profund.
Dar dacă-i în transă?
Aşa cum am auzit.
Starea de transă.
Sau sarea?
Sarea din sudoare.
Să aibă efecte?
Să aibă efecte asupra micii făpturi?
Mă opintesc şi mă ridic!
Ce îndrăzneală, ce îndrăzneală din partea mea!
Cu fluturele.
Da, nici o reacţie.
Nici o reacţie de răspuns.
Aşa nu se poate!
Nu se poate să rămână aşa, situaţia!
Trebuie să fac ceva.
Dar ce?
Nu vreau să-l sperii.
Nu vreau să-l trezesc brusc.
Apare o idee.
Să-l transfer.
Să-l transfer pe o plantă.
Pe o plantă de floarea soarelui.
Acum e acum!
Nu pot direct.
Îmi trebuie ceva, un obiect.
O frunză, un fragment de frunză.
Cu mâna liberă desprind un mic fragment şi-l apropii de mână.
De mâna cu oaspetele în transă.
Cu prudenţă.
Încet, încet, la picioruşele din faţă.
Ajung.
Ajung şi-l ating.
Cu frunza.
Şi împing, împing încet şi uşor.
Iată, reacţionează.
Picioruşele reacţionează.
Întâi primele.
Apoi, încet, celelalte.
Victorie!
Fluturele ajunge pe frunză.
Tot nemişcat.
Tot în somnul adânc.
Şi acum, mai rămâne să-l plasez undeva.
Pe o frunză.
Pe o frunză de alături.
Zis şi făcut.
Privesc realizarea.
Privesc realizarea şi-i urez călătorului albastru “somn uşor”!
Acum, la lucru.
Găsesc locul cu caietul şi-mi continui măsurătorile.
Toată ziua rămasă am analizat întâmplarea.
Acasă, povestind-o mamei, ne-am minunat împreună de complexitatea naturii.
Chiar şi ziua următoare m-a preocupat problema.
Continuând măsurătorile, timpul trecând cu repeziciune, am ajuns la pauza de masă.
Acum aveam plăcintă cu gem.
Când să-mi potolesc foamea, un gând neaşteptat îmi reaprinse curiozitatea.
Ce-ar fi să mănânc în locul întâmplării?
Îl pot găsi prin cojile de ceapă rămase ca martore.
Cu servieta în mână, iată-mă căutând locul respectiv.
Nici n-a fost greu.
Repet operaţiile automate şi încep să muşc din plăcintă.
Ziua, identică.
Senin şi cald.
Basca, alături.
Fruntea şi braţele, transpirate.
Aleile pustii.
Liniştea deplină.
Pofta, mare.
Încep a doua plăcintă când, miracolul se petrece!
Pe coridorul aerian al aleii, fluturele se apropie.
Un fluture albastru se apropie, lopătând în spaţiu.
Într-o parte şi alta.
Înainte şi înapoi.
În sus şi în jos.
Nu mai mănânc.
Stau nemişcat, cu sufletul la gură.
Este altul sau este acelaşi?
Marea întrebare.
Când să treacă mai departe, se opreşte.
Se opreşte ca şi precedentul.
Şi, surpriză!
Zboară direct la mine şi, din câteva volte, se aşează.
Se aşează pe mână.
Pe aceeaşi mână.
Extraordinar!
Extraordinar!!
Este clar.
Este clar că este acelaşi fluture.
Acelaşi oaspete.
Care, n-a mai repetat mişcările.
Tatonările.
A venit la sigur.
A venit la locul cunoscut.
Reflexul condiţionat!
Nemaipomenit!
Nemaipomenit!!
Stau şi privesc fluturaşul.
Cum îşi lungeşte trompa.
Cum începe să soarbă.
Cum, în nemişcarea-i cunoscută de gazdă, are loc desfăşurarea relaţiei.
Desfăşurarea relaţiei între făpturi atât de îndepărtate.
Ca grad de rudenie.
Ca etapă în evoluţie.
Şi totuşi.
Şi totuşi, cât de asemănători suntem!
Ce să fac?
Mai am o plăcintă.
Mai am o plăcintă şi apoi, trebuie să măsor.
Să măsor şi să notez.
Ştiu.
Acum ştiu ce am de făcut.
După operaţiunile învăţate anterior, acum este simplu.
Iată, privesc fluturaşul rămas pe o frunză, transferat ca şi ieri, şi mestec plăcinta cu gem.
Apoi, după ce iau înghiţitura de apă şi închid servieta, mai privesc odată fluturele albastru, nemişcat pe canapeaua vegetală, înainte de a-mi relua activitatea mai departe.
P.S.
Au urmat două zile ploioase şi alte câteva cu noroi, când am fost ocupat la sediu cu calcule statistice.
La revenirea pe teren, în câmp, degeaba am luat masa la locul întâlnirilor precedente, fluturele albastru nu şi-a mai făcut apariţia.
După mai mulţi ani i-am aflat şi denumirea ştiinţifică, Poliommatus icarus.
ICAR şi icarus!
2009