#16 Rândul viitor

de V. Umbreanu

Un fluierat dublu, spre geamul de sus.

- Pfiu-pfiu!

Nimic.

Încă o dată.

Stau şi aştept.

Străduţa liniştită, cu zidurile pătate de trecerea secolelor, întârzie să răspundă.

Totuşi, perdeluţa de la o fereastră se animă şi o umbră de figură priveşte în jos.

Apoi, după deschiderea ei, apare una dintre colege şi-mi trânteşte:

- La spital, ginecologie!

Zgomotul închiderii şi răspunsul mă lasă năuc.

Nu mă mişc.

Peisaje şi întâmplări, în fragmente, trec prin memoria vizuală haotic.

Ce s-a întâmplat?

Eu de ce nu ştiam nimic?

Ajung doar la capătul evenimentelor.

Mă urnesc din loc, dar picioarele nu sunt ale mele.

Pe trotuarele umede străbat labirintul oraşului.

Mă strâng, zgribulit, în pardesiu.

Aranjez mai bine fularul.

Ploaia măruntă nu mi-a străpuns basca veche.

Încă.

Umbrelele deschise îmi ating umerii.

Traversez străduţele cu bălţi.

Vântul, deşi moderat, tinde să mă oprească.

Sau să mă reţină, întârziindu-mă.

De ce, oare?

Ajung la poarta spitaluui şi explic la gemuleţ situaţia.

Intră şi iese lumea.

Portarul îmi face semn cu capul şi strigă:

- La dreapta, a două clădire!

Traversez holul printre halate albe.

Ies în curte şi urc nişte scări.

Apoi, străbat aleea pietruită, străjuită de boschete de mirt.

Trec de primul corp de clădire şi în rafalele reci, cu capul în piept, mă îndrept spre următoarea.

Ploaia îmi şiroieşte pe faţă.

Ocolesc bălţile, deşi apa mi-a pătruns în pantofi.

O simt sub ciorapii subţiri, cum face la fiecare pas plici-plici.

Văd uşa strâmtă din mijlocul clădirii.

Tocmai iese o asistentă.

- A sosit o urgenţă, nu ştiţi cam…

- Întreabă înăuntru! şi dispare în ploaie.

Intru zgribulit şi pantofii alunecă pe podea.

Mă echilibrez rapid şi aştept pe hol până vine cineva.

Aerul călduţ şi jilav miroase a medicamente.

Şi încă a ceva, dulceag, aproape greţos.

Mă mişc într-o parte şi alta.

Apare o soră, cu nişte pete pe uniformă.

- A sosit o urgenţă, nu ştiţi cam…

- Cum o cheamă?

După ce spun numele şi prenumele, se opreşte şi mă priveşte lung.

- Eşti tatăl copilului?

- Ce tată! răspund uluit şi cu strângere de inimă neaşteptată, explic:

- Sunt fratele pacientei!

La care, clătinând capul într-o parte şi-n alta, găseşte alt răspuns automat.

- Lasă că vă ştim noi!

Dă să plece, părăsindu-mă acolo, dar, după câţiva paşi, se întoarce şi, parcă mai îmbunată, îmi dă amănunte.

- I s-au făcut spălături, pentru ce a înghiţit, dar a scăpat!

Şi mi-a completat cuvintele prin nişte gesturi şi nişte silabe convingătoare.

Că antidoturile au salvat-o de pilulele luate.

Şi că intervenţia chirurgicală a scăpat-o de plod.

De la capătul coridorului a mai adăugat încurajator:

- Vino poimâine şi ia-o!

Şi:

- Şi ai grijă, rândul viitor, FRATE!

Nu ştiu când am ieşit.

Nu ştiu de când străbat străzile, în ploaie.

Nici de când, părul umed mă avertizează şi el.

Să am grijă!

Rândul viitor.

2001