#15 Caietele cu notiţe

de V. Umbreanu

Caietele cu notiţe, de la cursuri, mi-au devenit foarte căutate.

Poate pentru că erau cât se poate de complete.

Mă străduiam să ţin pasul cu expunerile, chiar cu completările faţă de manuale.

Schiţam şi desenele, alături de toate explicaţiile.

Se întâmpla, uneori, să scap un cuvânt sau o înşiruire de denumiri, dar, în pauze sau în timpul liber, făceam completările şi astfel, nu mai lipsea nimic.

Deşi existau şi cursuri litografiate în biblioteci, numărul lor redus le făcea de negăsit.

Aşa că, tot notaţiile proaspete erau baza.

Un alt punct în favoarea lor era scrisul.

Deşi scriam repede, nescăpând aproape nimic din expuneri, scrisul era inteligibil.

Folosirea aceloraşi prescurtări, ca într-un sistem personal, uşura notarea şi descifrarea.

Pentru a îndeplini aceste cerinţe, trebuia să am frecvenţa 100%.

Cine mi le solicita?

Cei care, ori nu puteau ţine pasul cu ritmul conferenţiarilor, ori absentau din diferite motive.

Aşa că, chiar din primele luni de studenţie, caietele cu notiţe, tip şcolar, etichetate şi numerotate, îmi erau tot mai des cerute.

Dar, să nu credeţi că sunt foarte darnic, în orice condiţii!

Colegilor de la cămin le făceam această favoare, pentru că puteam controla, pe termen scurt, rutele.

Şi nici aici, oricui şi oricum!

În schimb, celor externi, le refuzam cererile.

Pentru că le pierdeam urma şi atunci ce mă făceam?

Cum să le înlocuiesc?

Şi eram ferm!

De aceea, din partea acestora, mi-am atras multe antipatii.

Şi caracterizarea de “zgârcit”.

Dar, solicitanţii nu s-au împăcat cu ideea.

Au apelat la metode indirecte, învăluitoare, cu bătaie mai îndelungată.

Mai ales colegele.

Mă interpelau în pauze.

Îmi căutau tovărăşia în deplasări, spre laboratoare sau cantină.

Se aşezau alături în biblioteci sau săli de cursuri.

Mă invitau la filme.

Dar, eram cu ochii în patru şi-mi păzeam comoara.

Rămâneam intransigent în privinţa caietelor de notiţe şi din această cauză, mai devreme sau mai târziu, renunţau.

Cu o singură excepţie.

Helga.

Ea n-a abandonat lupta.

Pentru ea, partida a fost “pe viaţă şi pe moarte”!

Cum s-a ajuns la un asemenea grad de implicare, caut acum să descifrez.

Mică de statură.

Cu mersul legănat, ca de răţuşcă.

Plinuţă, în locurile unde privirile întotdeauna se opresc.

Ochi mari, negri, cu străluciri când scapă secretele, în rest, cu o perdea de tristeţe.

Accentuată de colţurile gurii, lăsate în jos.

Cu buzele întredeschise, scoţând la vedere incisivii de sus, cam prea mari.

Pistrui împrăştiaţi cu nonşalanţă, mărind cu surprindere, un farmec general.

Păr negru, puţin ondulat, un pic neglijent.

Vorbire tărăgănată, cu irumperi de râs sacadat.

Îmbrăcăminte modestă, cu rochii mai lungi decât se purtau.

Pantofi tiviţi cu brâuri de cureluşe.

Poşetă simplă, pe umeri.

La cursuri, puţin prezentă.

În oraş, în compania unor indivizi.

Se laudă cu viaţa nocturnă.

Departe de domeniul meu de viraj.

Dar nu şi pentru ea.

La început, i-am simţit privirea cercetătoare, de tatonare.

De la distanţă.

Ca şi cum m-ar fi cântărit.

Apoi, zâmbete, nu lipsite de farmec, de magnetism.

Apoi, priviri discrete, în pauze, la lucrările la care binevoia să participe.

Cu provocări de conversaţii, privind o oarecare temă, cerând o părere, chemându-mă pe coridor când îşi aprindea o ţigară.

Interesându-se de orele petrecute în biblioteci, pentru a studia împreună.

Apoi, cu invitaţii directe.

La filme.

La restaurante.

La plimbări.

Colegii au sesizat.

Zâmbetele lor, de amuzament colegial, îmi ocupau ecranul.

În final, s-a aşezat alături, la cursuri.

Cuminte şi blândă.

Cu tot mai puţine absenţe.

Îşi întindea braţele molatice şi mă atingea cu degetele-i albe şi unghiile date cu lac roşu.

Îmi zâmbea şi îmi vorbea languros.

Dincolo de scopul urmărit, trebuie să recunosc şi acum, că mă simţeam flatat.

Am devenit pereche.

Împreună la ore, împreună în pauze, împreună pe străzi.

Dar numai ziua.

Atât cât îmi puteam permite eu, cu timpul ocupat şi cu buzunarele goale.

Dar ea avea bani.

Plătind câteva filme şi câteva consumaţii, m-am simţit prost, ca şi cum deveneam subaltern şi obligat.

Mă lua de braţ şi râdea de fericire.

Oare?

Am ajuns şi la buze.

Dar sărutările, în loc să fie apropieri şi uniuni tandre, erau adevărate muşcături ori devorări.

Surprins, am dat înapoi.

Şi mai era gustul de tutun!

Pe care nu l-am suportat niciodată.

Aşa că, am dat înapoi.

Şi pentru că în joc, ştiam, erau caietele de notiţe.

Dar şi compania în care o vedeam eu prin oraş şi o vedeau şi colegii, care mă tachinau.

Mă roşeam de ruşine.

Şi de necaz.

Aşa a început răceala.

Cuvintele au redevenit neutre, chiar reci.

Întâlnirile aveau goluri de tăcere şi au devenit tot mai rare.

Ca şi prezenţa ei la cursuri.

Şi alături.

Partenerii de noapte au reacaparat-o.

Dar se apropia sesiunea de examene.

Timpul liber a dispărut.

Bibliotecile, luate cu asalt, nu ofereau întârziaţilor locuri şi atunci se apela la sălile de lectură din cămine sau camere.

Sau în natură, când vremea permitea.

Cimitirul.

Parcul Central.

Cetăţuia.

Helga a reapărut.

Obosită.

Surmenată.

Cu cearcăne la ochi.

Cu rugămintea de-a o ajuta.

Am cedat de câteva ori.

Să învăţăm împreună.

Dar unde?

Câteva zile, în parc, până a fost senin.

Apoi, vremea deveni rece şi umedă.

Sălile, ocupate.

În camera ei, la gazda unde locuia, am refuzat să merg.

Aşa că, ne-am despărţit din nou.

M-am hotărât să rămân în cămin, oferindu-mi cele mai bune condiţii, cu caietele alături, chiar dacă împrumutate, câteva ore, unor colegi.

Căutările n-au întârziat.

Ba portarul, ba unii colegi sau chiar studenţi necunoscuţi, mă anunţau de vizitele ei în hol, de rugăminţile, de aşteptările prelungite.

De câteva ori am coborât şi am căutat

s-o lămuresc.

Ceea ce ştia dinainte.

Ceea ce trebuia să ştie.

Că absenţele se răzbună.

Că fiecare ne ducem viaţa studenţească pe cont propriu.

Apoi, urcam.

Lăsând-o cu ochii în lacrimi.

Câteva zile au trecut fără urmări.

Învăţam de zor.

Ieşeam din cămin doar pentru mesele de la cantina din apropiere.

În rest, toceală şi iar toceală.

Până noaptea târziu.

Mai coboram în centrul oraşului pentru o plimbare, pentru noutăţile din librării, dar, mă grăbeam înapoi.

Aşa, într-o amiază, ieşind de la cantină şi coborând panta de la “Speologie”, trecând de poarta cu grilaj metalic înalt, am întâlnit-o pe Helga, lângă zidul cenuşiu al Clinicilor.

Eu coboram şi ea urca.

La umăr, cu gentuţa.

În privire, cu tristeţea, chiar deznădejdea.

Ne salutăm şi ne oprim.

Şi mă roagă, cu lacrimi în ochi, să-i împrumut caietele cu notiţe, pentru examen.

- Dar eu din ce să-nvăţ? replic destul de dur.

Atunci, în timp ce studenţii treceau într-un sens şi-n altul, pe lângă noi, căzu în genunchi, plângând în hohote.

Cuvintele, înecate de spasme, privirea cătând în gol, trunchiul aplecat într-o mătănie, au fost ultima imagine pe care am lăsat-o în urmă.

De atunci, n-am mai întâlnit-o pe Helga.

La mulţi ani, un zvon printre colegi ne anunţa că ar fi ajuns în străinătate, la tatăl ei, care, după divorţ, ar fi emigrat.

Şi doar din cauza caietelor cu notiţe.

2001