#14 Palma

de V. Umbreanu

În cămin era linişte.

O duminică de iarnă.

Cei mai mulţi studenţi plecaseră din oraş, unii acasă, alţii în drumeţii.

Camera noastră, de la etajul 3, avea fereastra spre nord.

Crengile unui arţar aproape că atingeau zidul.

Păsări de tot felul, în orice anotimp, mă atrag la geam.

Chiar acum ţipătul unei ciocănitori despică liniştea.

Stau la masă şi învăţ.

Cursul şi caietele, deschise, îmi concentrează atenţia.

Frigul s-a instalat şi înăuntru.

Caloriferele sunt calde puţine ore, mai mult noaptea.

Aşa că, înfofolit cu fularul, cu basca pe cap şi două pulovăre, trec de la o pagină la alta.

Repet de câteva ori textul.

Până înţeleg.

Urmăresc notiţele şi corespondenţa cu manualul.

Caut să memorez desenele, cu explicaţiile lor.

Colegul de cameră rămas, doarme întors la perete.

Rar de tot, câte o uşă se deschide şi paşi târşâiţi animă coridorul.

Apoi, sunetele apei în spălător.

Din nou paşii, înapoi, şi liniştea reinstalată.

Orele trec pe neobservate.

Nici n-am sesizat foiala din pat decât la poziţia şezând a lui D.

Privindu-mă fix, dar cu o strălucire ciudată a ochilor.

Cruzime?

Aroganţă?

Persiflare?

Poate, toate la un loc.

Doar cât am ridicat capul şi l-am lăsat la loc, spre cuvintele încărcate de înţelesuri exacte.

Primul proiectil aproape că nici nu l-am luat în seamă.

A căzut pe masă, alături de curs şi s-a rostogolit lângă mâna cu creionul, unde s-a oprit.

Poate că a trecut un minut sau mai multe.

Până a lansat următorul, al 2-lea.

De aceeaşi factură.

Acesta, aterizând pe caiet, ricoşă în zona pieptului şi-mi căzu la picioare.

Abia atunci m-am întrerupt şi am ridicat iarăşi privirea, întrebătoare, de data aceasta.

Ochii lui aveau un grad mai ridicat de “aprindere”.

Creţele laterale ale pielii, adâncite, indicau intensitatea amuzamentului.

Mai jos, buzele schimonoseau un zâmbet.

Şi palmele, ocupate cu fabricarea muniţiei.

Cu modelarea lor.

Din pâine, din miez de pâine.

Cocoloaşe.

Şi sfidând uimirea din privire-mi, tocmai lansă următorul atac.

Acesta mă izbi pe frunte.

- Ce, eşti nebun, ce te-a apucat? mi-a fost remarca naturală.

- M-a apucat, vezi bine! fu răspunsul lui, la fel de natural şi de “la obiect”.

Şi cu zâmbetul larg, dar îngheţat, mă fixa şi continua să arunce cocoloş după cocoloş.

Crescând frecvenţa lor, nu mai reuşea să le rotunjească, să le îndesească şi, fiind mai uşoare, impactul lor fizic era mai suportabil.

Am încercat să mă feresc dar, urmarea a fost că, în minutele următoare, a realizat o adevărată cavalcadă.

Degeaba i-am strigat să înceteze.

Degeaba m-am îndepărtat de masă şi

m-am aşezat pe patul meu.

Stând aproape turceşte, continua să rupă din pâine şi să proiecteze gloanţele nervilor lui asupra mea.

Sigur că n-au mai existat condiţii de rămânere în cameră, aşa că, am ieşit pur şi simplu, nerăspunzând provocării.

Căci aceasta era.

Dar de ce?

În ce scop ascuns izbucni tocmai în această zi atât de calmă?

Sau ce răzbunare calculată îşi desfăşura refularea?

Nici o dispută, nici o jignire, n-au existat între noi în acest prim an de convieţuire.

Atunci?

Numai o plăcere perversă, care ar anunţa simptome agravante viitoare.

Revenind peste câteva minute, aşezat la masă, am luat în primire materia pentru examen.

Dar, tâmpenia reîncepu!

Cu muniţia pregătită în răstimp.

Cu aceeaşi privire amuzat-grotescă.

Şi cu acelaşi rictus agravant al gurii.

Într-un rânjet, patologic deja!

Iar când m-am ridicat calm de pe scaun, am ştiut că nu mai eram eu, cel ştiut din totdeauna, cel cunoscut, cel care înghiţea glumele şi jignirile, afronturile şi bădărănia.

N-am fost eu cel care, cu paşi liniştiţi şi egali, apropiindu-mă de atacator, l-am avertizat:

- Pregăteşte-te pentru lovitură!

- Nu zău!? i-a fost răspunsul obraznic şi, armamentul funcţionându-i perfect, o bucată mare de pâine, cu coajă cu tot, îmi nimeri în obraz, sub ochiul stâng.

N-am fost eu cel care, ajuns lângă pat, aplecat spre pacient, sfredelindu-l cu şuvoiul de radiaţii, l-am plesnit.

Nici mâna stângă n-a fost a mea.

N-am recunoscut-o.

Nici palma care i-a izbit faţa.

N-am recunoscut-o.

Nici nu i-am simţi atingerea.

Parcă a fost un fulg.

Lovind aerul.

Sau alt fulg.

Dar observatorul străin din privire a înregistrat fenomenul.

Falca izbită antrenând capul.

Capul răsucit spre perete.

Capul antrenând trupul.

Capul explodând în perete.

Răspunsul înfundat al şocului.

Trunchiul chircindu-se

Prinzând membrele desperecheate.

Zbaterea protoplasmatică, de amibă.

Buzele tremurânde.

Gura întredeschisă.

Saliva scurgându-se pe la un colţ.

Strigătul de răspuns.

Lacrimile ţâşnind cu putere.

Săritura în picioare, ca de arc.

Tălpile frământând pătura.

Miezurile împrăştiate pe jos.

Apoi, invectivele.

Şi ameninţările.

Braţele săgetau spaţiul.

Privirea tulbure, scăpată pieziş.

Şi, în final, prăbuşirea.

Stam şi priveam.

Începeam să reintru în eu.

Să simt regrete.

Să simt compasiune.

Chiar teamă!

Întors la masă, aşezat pe scaun, privesc filele şi creionul.

Apoi privesc înspre colegul de cameră.

Care, scâncind, acoperindu-se cu pătura până peste cap, liniştindu-se, adormi din nou.

Cât timp a trecut până să pot învăţa din nou, nu ştiu.

Dar, înainte de asta, pe furiş parcă, mi-am surprins privirea îndreptată asupra ultimului segment al mâinii stângi.

Pe care îl descoperisem investit cu atâta forţă, încât, de acum înainte, îi purtam un deosebit respect.

Palma.

2001