#13 Tata pe bicicletă

de V. Umbreanu

Eram în anul II.

Deja în anul II.

Ce repede trece timpul!

Până mai ieri, măturător în uzină, acum student cu bursă.

Până mai ieri, pieton provincial pe străzile aglomerate ale capitalei transilvane, acum locuitor obişnuit, printre miile de anonimi.

De la cămin la cantină, de la cantină la cursuri şi lucrări, înapoi, şi iarăşi, mereu pe drumuri, mereu în săli, mereu grăbit.

Mereu grăbit, dar mereu sub teroarea programului.

Nu scăpam nici o masă, mâncam multă pâine, dar eram flămând mereu.

Grăbit şi acolo, ca să reintru în program.

Cursuri, lucrări, biblioteci.

Acum, ajuns în camera de la etajul 3, îmi ordonez caietele cu notiţe.

Mai am puţin până la deschiderea cantinei.

Azi este excepţie.

Aşa este sâmbăta, cu program redus, altfel, de la cursuri merg direct la cantină.

Deschid fereastra, să intre aerul curat de octombrie.

Afară mai cad frunzele.

Venind la cămin, călcând peste frunzele galbene şi ruginii, îmi aminteam de anii copilăriei.

De anii copilăriei, când evadam de la joaca alături de colegi, ca să cutreier zona lacurilor şi a parcului, lunca şi malurile râului mereu repezit.

Îmbătat de atâtea culori, de atâta linişte, mă simţeam stăpânul lor.

Năvălesc, vociferând, colegii de cameră.

Îmi concentrez amintirile într-un colţ.

Verific tema de la zoologie, pentru a ajunge la bibliografia lucrărilor practice.

Azi nu merg acasă, părinţii ştiu asta.

Două zile la bibliotecă abia mă ajută să ajung la zi cu materia.

Să ajung la zi doar schematic şi grăbit, fără să ajung să consolidez.

- Nu vii la masă?

Cel mai apropiat coleg de pat, devenit prieten, îşi îmbracă tacticos balonul decolorat şi scorţos.

- Mergi înainte, că te ajung!

În timp ce iese din cameră şi-i aud paşii ţăcănind pe coridor, spre baie, îmi extrag bileţelele cu versuri din caiete şi le depozitez în geamantan.

Le pun sub cele câteva reviste “Tribuna”.

O bătaie în uşă îmi întrerupe activitatea.

- Tu eşti din Câmpia Turzii?

- Da, m-ai nimerit!

- Vezi că-i jos tatăl tău!

Studentul de serviciu la poartă a ieşit şi m-a lăsat perplex.

Cum să mă caute tata acum?

Ce l-a adus pe neaşteptate?

Las capacul geamantanului să cadă şi ies în fugă din cameră.

Pe coridor, colegi care pleacă la cantină sau intră la toaletă.

Prietenul tocmai iese, aranjându-şi freza, freza “creastă de cocoş”.

Mă vede neîmbrăcat şi se miră:

- Ce faci, vii aşa la masă?

- Nu, nu merg încă, m-a chemat jos, spune că e tata!

Vorbind pe nerăsuflate şi depăşindu-l, mai aud propunerea:

- Să-mi dai cartela!

Dar eu eram deja la etajul unu şi, ocolind balustrada, i-am recunoscut tatei pantalonii bufanţi, legaţi sub genunchi.

Când ne-am îmbrăţişat şi m-a înţepat cu mustaţa, mi-au dispărut toate gândurile de orăşean şi de student.

Au dispărut colegii şi foamea.

Ne-am îndreptat spre fotolii.

Prin geamuri am zărit bicicleta, rezemată de-o bancă.

Am recunoscut-o!

Bicicleta solidă, marca IDEAL, revopsită în negru, cu cauciucurile ei groase.

Cu bara luată, nu ca pe vremuri când, copil fiind, mă purta la pescuit.

Cocoţat pe stinghia îngustă, prinsă cu şuruburi de bară, despicam aerul rece, care îmi amorţea picioarele.

Mă dureau şi muşchii gâtului şi ai spatelui, cum mă forţam să rezist până la capăt.

Dar cum mă străbăteau fiori, de încântare!

Şi cum salivam din abundenţă şi înghiţeam emoţionat!

Iar acum, bicicleta fără bară, m-a ajuns tocmai în complexul studenţesc!

- Cum de-ai venit cu bicicleta?

Fruntea transpirată şi mâinile umede, arătau preţul plătit.

Îl priveam cum cercetează holul, de la cabina portarului până la ghivecele cu flori şi la covoarele de pe jos.

Ordinea şi curăţenia îl satisfăceau.

La geamul portarului, prietenul meu întârzia, aplecat asupra scrisorilor.

Nici el nu mergea acasă, la nodul feroviar de lângă Mureş.

- Vin imediat!

Scot cartela din buzunarul de la spate şi, ajungând lângă prieten, i-o întind.

Atât a aşteptat.

Zâmbindu-ne, clătină din cap şi ieşi.

- E colegul din Războieni!

Tata mă priveşte încântat.

Ochii, deşi obosiţi, îşi recapătă strălucirea.

Firele cărunte, din părul rarefiat şi din mustaţă, îi arată vârsta.

Dar, cu alura de luptător pe care o are, n-ai zice că a trecut de 5o de ani!

Apoi, stăm de vorbă.

Se interesează de toate.

Dacă ne-a dat căldură.

Dacă-i bună mâncarea.

Ce program avem.

Cum sunt colegii de cameră.

Dar profesorii.

Scoate din buzunar şi-mi dă 20 de lei.

- Să ai bani de buzunar!

Ştiu că şi aceştia sunt bani economisiţi la sânge!

Privirea-i devine tristă.

Oare la ce se gândeşte?

Îl întreb de casă.

Îmi spune că-s toate la fel.

Mama, cu bătutul la maşină.

Bătrânele se ceartă, ca de obicei.

Porcii, mănâncă bine.

- Toată ziua, ba la moară, ba tai bostani!

Ştiu, dacă până nu demult, acestea erau sarcinile mele, acum mi le-a preluat.

Pe lângă problemele cu pământul.

Şi, cu ce mai câştigă reparând cântare, în particular, cârpeşte existenţa.

- La uzină, tot aşa e?

Întrebarea mea se referea la duşmanii pe care-i are la serviciu.

Oamenii răi, hoţi şi leneşi.

Comuniştii!

Dă din cap, îngândurat şi cu chipul devenind, pe moment, întunecat.

- Mergi mâine la pescuit?

Se înviorează brusc şi-mi spune despre planurile lor, adică al lui şi al prietenului Ilă.

Merg la Luncani, să prindă cleni.

Cu broscuţe.

Surâd şi mi-l închipuiesc pe tata, răscolind bălţile, să prindă broscuţe!

Şi asta a fost, cândva, partea mea de activitate.

- Cum de te-ai hotărât să vii?

Surâde, privindu-mă.

Şi continui:

- Nu-mi închipuiam că vei face aşa ceva!

Răspunde, înveselit:

- Nici n-a fost aşa de greu!

Zâmbeşte, amintindu-şi de cele câteva ore de pedalat.

- A fost ca o plimbare prelungită.

Da, un sfârşit de octombrie senin şi cald i-a permis o asemenea performanţă.

- Am mers şi pe lângă ea!

Sigur, urcuşul pe Dăbăgău şi coborârea Feleacului.

- Ţi-am adus slănină şi ouă!

Pune mâna pe servietă şi o deschide.

Pachetul, legat cu sfoară, arată conţinutul.

Grăsimea a trecut prin ziar.

Într-o pungă albă, de făină, ouăle.

- Du-le în cameră şi vino să mă conduci!

Urc emoţionat scările şi-l las, parcă nesigur şi străin.

Slănina o scot pe pervaz iar ouăle ajung în dulap, în cutia de pantofi.

La noapte, când ne va fi foame, vom face o papară pe reşou.

Îl găsesc stând de vorbă cu portarul, nenea Vasile.

Vorbesc despre porci.

Stau şi-i privesc, cu gândul la copilărie, iarăşi.

Războiul.

Lipsurile.

Şcoala.

Examenele de admitere.

Eşecurile repetate.

Apoi, în sfârşit, reuşita.

- Aveţi un fiu foarte cuminte şi respectuos!

Cuvintele portarului mă fac să mă îmbujorez.

Nu e chiar aşa!

Dacă ar ştii că-mi pierd unele nopţi jucând remi, jucând remi pe bani?

Ar mai zice că-s cuminte?

Dar, de unde să fac rost de cei câţiva lei, pentru meciuri sau filme?

Banii din bursă nu-mi ajung.

De acasă primesc puţini.

Sora mea, ce-mi mai dă.

Asta-i situaţia.

Ieşim înaintea blocului şi ne apropiem de vehicul.

Ridică arcul de la portbagaj, depune servieta şi lasă la loc arcul.

Are şi o sfoară cu care asigură stabilitatea.

Mergem pe alee, unul lângă altul.

Sunt numai în cămaşă, dar este cald încă.

- Nu mergi la masă?

- Nu, i-am dat cartela colegului.

Nu simţeam foamea deşi n-am mâncat nimic de dimineaţă.

Acum cred că era ora 2.

- Cum ai scăpat de la lucru?

- M-a învoit inginerul când i-am spus că vreau să te văd.

Asta era!

Slănina şi ouăle fuseseră doar un pretext.

Un pretext pentru mama, ca să-şi justifice planul!

Nu ne mai văzusem de duminică, dar, era prima dată când tata îşi manifesta astfel dorul pentru fiul său.

Ştiu că se mândrea cu copiii lui, ambii studenţi?

Şi el şi mama au avut vieţi grele, şi ca tineri şi după căsătorie.

Criza economică, războiul şi, mult mai rău, venirea la putere a comuniştilor, ne-au sărăcit de-a binelea!

În plus, teroarea cu care conduceau ţara.

Ştiam cât de greu îndura tata situaţia.

El, care-i ura din tinereţe pe comunişti, slugile bolşevismului răsăritean, a fost obligat să le devină tovarăş.

Să le devină tovarăş de partid, în urma fuziunii trădătoare a unor conducători social-democraţi, din a căror partid făcea parte şi el.

Exclus din partid ca duşman, nu l-au putut concedia din uzină, fiind indispensabil.

În breasla lui, ca şi cantaragiu, nu avea pereche nici în împrejurimi!

Asta l-a salvat!

Asta ne-a salvat!

Acum, mergând alături pe strada Clinicilor, ne simţeam provinciali.

Aşa şi arătam.

- Să ai grijă cum circuli!

Sfatul meu era mai mult de formă, pentru că tata era ca un robot, mergând pe marginea şoselei neabătut.

Acum era acum!

Ajunşi în faţa Casei Studenţilor, trebuia să ne despărţim.

Nivelul emoţiei ridicându-se, ne-a surprins pe amândoi.

Nu l-am văzut cu lacrimi în ochi de foarte mult timp.

Oare de când?

Simt obrajii vibrându-mi, glasul mi se îneacă şi abia îmi stăpânesc plânsul.

Ce se întâmplă?

Tata tace în timp ce cu o mână mă strânge la piept.

Bicicleta se freacă de bordură.

Maşinile trec mult mai la stânga.

E deja după-amiază.

Mă înfior numai la gândul căii de parcurs!

50 de kilometri cu bicicleta!

Când va ajunge?

Iată-l, se urcă şi începe să pedaleze.

Ia curba spre Grădina Botanică.

Ridică mâna dreaptă de pe ghidon, ca un ultim salut.

Fără să se întoarcă.

Ştie că-l urmăresc.

Apoi, l-a înghiţit traficul.

L-a înghiţit traficul şi depărtarea.

Când l-am pierdut din ochi, mă întorc spre casă.

Spre noua mea casă.

Şi abia pot să-mi stăpânesc plânsul.

Mă forţez şi reuşesc.

Privesc în jur şi-mi şterg câteva lacrimi, scăpate la colţul ochilor.

Şi, ca în transă, mă îndrept spre cămin, dar, cu gândul eram pe bicicletă, cu tata.

Ca în copilărie.

Când, îi simţeam răsuflarea caldă şi atingerea părintească.

Şi când, apăsând cu un picior mai tare pe pedală, dădea un ritm asimetric deplasării.

Aşa îl vedeam şi acum.

O siluetă, pierdută în timp şi în spaţiu.

Tata pe bicicletă.

2001