#12 Plantonul din tren

de V. Umbreanu

În prima zi s-au prins doar câţiva peşti: albişori, clenuţi şi un scobar.

Pentru patru pescari înseamnă faliment.

Mai ales că ne pretindeam pescari cu experienţă, nu simpli începători.

Undiţele ni-s bune, nailonul rezistent, cârligele ascuţite.

Momeală?

Cât pentru trei zile!

Toată ziua ne-am zbătut să găsim locurile cu peşte.

Am încercat la apă adâncă, la plumb sau cu plută lungă.

La Pivniţe, aşa cum numesc localnicii zona.

Argila stratificată, intercalată cu nisip şi pietriş, a permis apariţia bulboanelor, ideale pentru somni.

Am aşteptat ore în şir tresărirea băţului sau a plutei.

Apoi ne-am mutat în repeziş, lângă moară.

Apa limpede ne-a obligat să pescuim la distanţă.

Alte ore nesfârşite.

Rezultatul?

Cei câţiva peştişori.

Dezamăgiţi şi obosiţi, ne-am strâns spre seară să ne stâmpărăm foamea, care ne chinuia mai rău ca durerea de dinţi.

Întorşi pe ţărmul dinspre gară, aduşi de barcagiu, cu undiţele scoase din apă, ne-am ospătat lângă şira de paie.

Alături, barca făcea naveta de pe un mal pe altul, transportând muncitorii de la căile ferate sau de la fabrica de zahăr din oraş.

Vitele părăsind păşunea, au fost mânate în apă şi treceau prin vad către case.

Mugetele şi praful au plutit în înserarea prea caldă.

- Ferice de ele că au ugerele pline, nu ca tolbele noastre!

Cel mai în vârstă dintre noi, turnător de metale neferoase, avea obiceiul de a face

remarci de felul acesta.

Cei doi feciori ai lui, unul strungar şi altul proaspăt electrician, ridicau scorul la 3:1 cu “intelectualii”.

Aici intram eu, singurul care tot încercam să reuşesc la facultate, dar până acum, fără succes.

La pescuit nu se făcea nici o diferenţă, dar, statistic vorbind, eram în inferioritate faţă de clasa muncitoare.

Cam asta gândeam în timp ce vitele au trecut apa şi remarca şefului nostru s-a volatilizat în aerul serii.

Barca a rămas pe malul satului iar barcagiul a aprins becul de pe stâlp.

Noi, terminând de cinat, fără prea multe discuţii, ne-am lăsat bagajele la baza şirei şi ne-am apucat din nou de pescuit.

De data asta, dincolo de salcie, în susul apei, în locurile de somn şi de crap.

Fiecare şi-a amenajat un culcuş, ducând câteva braţe din paiele vechi ale şirei.

Aerul cald al nopţii şi cerul senin erau ideale pentru a aştepta tresărirea undiţei.

Chiar dacă ţânţarii ne puneau la încercare toleranţa.

Undeva, un glas de cucuvea, îşi lansa ţipătul ascuţit în md ritmic.

Poate ca să nu adormim!

Undiţa mea n-a tresărit deloc şi dacă n-ar fi trebuit să dau încontinuu după ţânţari aş fi adormit buştean.

Aproape de miezul nopţii conducătorul dădu semnalul de oprire a “ostilităţilor”.

- Adunareaa!

Strigătul mă făcu să tresar, cred că aţipisem, cu tot bâzâitul din jur.

Strâng undiţa şi mă îndrept spre locul unde luminiţa unei ţigări se mişca în întuneric.

Am ajuns ultimul.

Ceilalţi mă aşteptau tăcuţi.

Oboseala, nesomnul şi acalmia îşi arătau efectele.

Pierdeam timpul.

- Măi băieţi, eu zic să plecăm acasă!

Aşa şi-a început şi a şi terminat cuvântarea conducătorul nostru.

Cum am fost cu toţii de acord, am plecat la bagaje.

În şir indian, pe cărarea în pantă, aveam drept reper salcia singuratică de lângă barcă.

Pe drum ne-am organizat retragerea.

Dormim în paie până la ora 3.

Cineva face de planton.

Apoi plecăm la gară, de unde luăm trenul spre Războieni.

Acolo alt planton.

Stăm în staţie 2 ore, unde putem dormi.

Apoi, în următorul tren, către casă, alt planton.

Ajunşi la bagaje, observăm nişte umbre părăsindu-le.

Şobolanii?

Aproape cădem de somn.

Trebuie să alegem primul planton.

Bătrânul propune să tragem la sorţi.

Alege metoda lungimilor.

Ia trei fire de paie şi le rupe în aşa fel ca să aibă lungimi diferite.

Le ţine între degete în aşa fel că palma le ascunde în jos.

Aprinde bricheta.

Noi, cei tineri, alegem câte un pai.

Cel mai mic face primul.

Cel mai mare, ultimul.

Al meu este mijlociul!

Eu voi face de planton în primul tren şi în gara Războieni.

Restul nu mă interesează!

Mă prăbuşesc în paie şi abia am timp să-mi acopăr capul cu pelerina că şi adorm.

Ca prin vis simt ceva moale pe faţă.

Fac eforturi să mă trezesc dar nu reuşesc.

Brusc, un zgâlţâit îmi spulberă visul.

Plantonul ne trezeşte pe toţi.

Ceasul arată 3 şi 5 minute.

Ca buimaci ne echipăm şi tropăim spre staţie.

Drumul de ţară, cenuşiu, şerpuieşte printre lanurile de porumb.

La dreapta, se văd luminile unde trebuie să ajungem.

- M-au trezit şobolanii! protestează strungarul scârbit.

- I-am simţit şi pe faţă, completează tot el.

Îmi amintesc de senzaţia din timpul somnului şi fac legătura.

N-am stat decât timpul procurării biletelor că personalul şi intră în gară.

Ne-am ocupat locurile într-un vagon aproape gol.

Mă luptam cu somnul dar fiind planton nu doream să-i dezamăgesc pe ceilalţi.

Colegii dorm.

Trenul zăngăne ritmic.

Îmi lipesc fruntea de geamul răcoros pentru a rămâne treaz.

Urmăresc luminiţele din staţii.

În sfârşit, ajungem.

Îi trezesc pe toţi şi coborâm în răcoarea nopţii.

Intrăm în sala de aşteptare şi adorm imediat pe o bancă.

Ştiu că peste o oră iarăşi voi intra paznic de noapte.

Ce dulce este căderea în…

Cineva mă zgâlţâie şi strigă la mine.

- Trezeşte-te, trezeşte-te, că eşti planton!

Abia reuşesc să-mi revin, să devin conştient.

Pe toate băncile din sala de aşteptare sunt lungiţi călători.

Unii sforăie.

Un aer îmbâcsit, aproape greţos, umple încăperea.

Am ceasul în mână.

Mai avem o oră de aşteptat.

Ora aceasta trebuie să rămân treaz!

Ies pe peron.

Pustiu peste tot.

În jurul lămpilor se învârtesc fluturi de noapte.

Pe clădirea depoului, undeva în stânga staţiei, o cucuvea îşi cântă prezenţa.

În dreapta, se face manevră.

Vagoane împinse, câte unul sau câte două, se deplasează pe linii.

Ceferiştii, cu lămpaşe, le pun tălpi metalice pentru a le opri.

Dârdâind şi flămând revin în sala de aşteptare.

Aerul puturos mă izbeşte în faţă.

Trebuie să ies, nu-l pot respira.

Iau loc pe o bancă incomodă şi aştept să treacă timpul.

Încep să număr dar mă plictisesc repede.

Mă ridic şi număr paşii de la un capăt la altul al peronului.

Sunt 71.

O fac de mai multe ori.

Apoi, număr dalele.

Nu reuşesc să aflu câte sunt.

Uniformitatea lor mă face să le pierd şirul.

Broaşte râioase ţopăie după fluturii căzuţi sub becuri.

Aceeaşi cucuvea îmi ţine tovărăşie.

Privesc ceasul.

Mai avem 10 minute până la tren!

Ce repede a trecut, totuşi!

Foamea şi oboseala îmi dau o senzaţie neplăcută.

Somnul mi-a dispărut.

Merg să-mi trezesc pescarii.

Intru în sală şi-i zgâlţâiesc zdravăn până deschid ochii.

Chiar atunci megafonul anunţă trenul nostru.

Cu bagajele, formăm un grup ciudat.

Peronul se animă.

Locomotiva 230 trece triumfătoare pe lângă călătorii cu bagaje.

Vaporii albi ne inundă.

Vagoanele se opresc în orchestraţia roţilor.

Deşi soarele prevesteşte o zi călduroasă, după oboseala nopţii simt că mă cuprind frigurile.

Urcăm şi ocupăm compartimentul de lângă uşă.

Raniţele şi undiţele amestecate amintesc de soldaţi întorşi de pe front.

Ca prin vis constat că trenul se deplasează către casă.

Înainte de a aţipi, îl aud pe şeful clanului reamintindu-i strungarului că este la rând, de planton.

- Mă băiete, să nu adormi!

Şi răspunsul ferm, cam arogant, m-a făcut să zâmbesc în pragul somnului

binefăcător.

- Las-pe mine!

M-a trezit strigătul cuiva:

- Am plecat din gară!!

Strigătul disperat, al celui mai în vârstă, primul care s-a deşteptat în compartimentul adormit.

Cu toţii, somnoroşi încă, privim prin geamuri, unii ridicaţi, alţii şezând încă.

Cu o stare între buimăceală şi surpriză.

Iată, trecem peste Racoşa!

La barieră, puţine maşini.

E doar duminică.

Locomotiva, duduind, a luat viteză.

Noi, ca nişte automate, cu bagajele în mâini, privim când afară, când unii la alţii.

- Ţi-am spus să nu adormi!!

Dojana s-a vrut serioasă dar faţa s-a destins într-un zâmbet mucalit.

Vinovatul, cu figura încurcată, nu îndrăzneşte să ne privească.

Uluiţi încă, nu gustăm încurcătura, noi, cei mai tineri.

Privim faţa Şefului şi-l vedem pufnind în râs de-a binelea!

- Ha-ha-ha, o să pescuim pe mirişte!!

Am trecut de mult peste Arieş şi, pe culoar, aşteptăm încurcaţi staţia următoare.

Cum o să revenim acasă?

Doar de-a lungul căii ferate!

Cu atâtea bagaje, obosiţi şi flămânzi.

Ce-o să zică lumea?

Ce-o să zică localnicii?

Mă cuprinde o jenă ciudată.

Dar, bătrânul pescar, glumeşte fără ranchiună:

- Numai asta ne mai lipsea, ca să fie aventura completă!

Dar mie mi-era deja necaz.

Întors către cel vinovat, nu m-am putut abţine să nu-l apostrofez înciudat:

- N-ai fost în stare să-ţi îndeplineşti schimbul!

Neîndrăznind nici să mă privească, dar să şi răspundă, acesta, călca nervos traversele.

Coborârea din tren, spre uimirea impiegatului, a fost istorică.

Mi-e şi ruşine s-o amintesc.

Fiind ziua de odihnă, doar noi am coborât buluc şi, fără nici o vorbă, ne-am început călătoria între şine.

Căldura verii şi încordarea mă făceau să transpir abundent.

Raniţa veche şi undiţele mi se păreau mult mai grele.

Cu cizmele mari, mă împiedicam de materialul din terasament.

Asta, când nu călcam traversele înnegrite.

De la canton doar un câine ne-a băgat în seamă.

Nici mai departe n-am avut spectatori, spre norocul nostru.

Dar nici n-am conversat.

Cu toţii tăceam.

Căldura s-a transformat în arşiţă.

Cerul senin devenea alburiu cu fiecare sfert de oră.

Sudoarea ni se scurgea, la toţi, pe faţă şi pe gât.

Atenţi înainte, n-am neglijat nici spatele.

Dacă vine un tren?

Iată, departe, coşurile fabricii de ţigle şi cărămizi.

Cred că am trecut de jumătatea distanţei.

Paşii parcurg calea de întoarcere tot mai greu, tot mai încet.

Gândurile, blocate de o ceaţă, nu mai abordează nici un subiect.

Ca nişte roboţi, înaintăm pe calea ferată.

Ca într-un marş.

Un marş dezordonat.

Umorul iniţial a dispărut.

Dar şi vinovăţia.

Nu-mi mai păsa decât de ceva.

Cum să ajung acasă, fără să mă vadă cineva.

Şi fără să explic.

Doar să mă culc şi să adorm.

Abia acum înţeleg ce s-a întâmplat.

Cum a adormit plantonul.

Plantonul din tren.

2002-2003