#11 Fiul lui Sindbad

de V. Umbreanu

A fost odată un marinar, un aventurier, pe nume Sindbad.

Şi, în călătoriile lui aventuroase, pe corăbii de tot felul, nu de puţine ori a naufragiat.

Cum s-a salvat veţi găsi în povestirile celor “1001 de nopţi”.

Întâmplarea, care s-a repetat în cu totul alte aranjamente şi căreia i-am fost martor şi participant, o povestesc, pe scurt, acum.

Corabia, scufundată de furtună.

Toţi marinarii se îneacă.

Numai eroul nostru, Sindbad, curajos şi totodată norocos, ajunge, sleit de puteri, pe plaja unei insule.

Se odihneşte, privind valurile din care a scăpat.

Apoi se ridică şi porneşte la explorarea uscatului.

Coline şi văi, cu ierburi şi tufişuri.

Undeva, un singur copac.

Apropiindu-se, descoperă la umbră un bătrân neputincios.

Din vorbă în vorbă acesta îi cere ajutorul.

Să-l ia în cârcă, peste tot, altfel va muri acolo.

Sindbad acceptă.

Astfel, începe o aventură.

Iată aventura de care pomeneam, cu noul Sindbad.

Râul curgea la vale, când cu ape liniştite între maluri mai depărtate, când vijelios, cu ţărmurile atât de apropiate că puteai arunca undiţa până dincolo.

Ţărmul abrupt, cu sălcii dese, încât nu oricine se încumetă până la apă.

Curbă fiind, apele umflate ale primăverii reuşesc să smulgă porţiuni de mal, cu arbori cu tot.

Şi aceştia, scufundaţi, cu ramuri mişcate de valuri.

Unele uscate, altele verzi încă.

Aici se ascund clenii.

Aproape în fiecare zi, după-amiază, când scap de la uzină, vin la pescuit.

Aici mă strecor cu undiţa.

Nici nu mănânc acasă totdeauna!

În grabă, îmi ung două felii de pâine cu untură şi fuga la Arieş!

Nu oricine se aventurează în jungla de sălcii.

Ramurile, date de-o parte şi de alta, scapă, plesnind braţele dezgolite, faţa transpirată.

Mă feresc dar nu reuşesc de fiecare dată.

Numai la ochi să nu ajungă!

Zgârieturile, înţepăturile şi loviturile au intrat în cotidian.

Aşa a fost şi azi.

Stau pe mal şi privesc pluta, în agitaţia apei.

Cu salivă îmi curăţ sângele de pe braţul drept, cu care ţin undiţa.

În cutia de chibrituri din buzunar, foşnesc cosaşii.

Dincolo de repeziş, în apa lină, mulţime de trupuri.

Pe plajă, cu mai mult pietriş decât nisip, altele, lungite la soare.

Zi de vară toridă.

Sudoarea mă inundă de sub pălăria de paie.

O înlătur cu braţul stâng.

Clenii muşcă momeala.

Se agită, bolborosind apa în cander, cei prinşi.

Unul sare afară şi se zbate între vrejii de mur, în nisip.

Las undiţa şi-l depun iar în apă.

Iau din nou băţul şi privesc pluta.

Agitată mereu de apă, nu ştiu când peştele este la momeală, până nu porneşte în viteză.

Cu pluta, ca martor.

Dar, acalmie.

Chiar dacă recuperez şi arunc din nou.

Zgomot în repeziş.

Un bărbat cu un băieţel între umeri, discutând şi râzând.

Mă uit la plută.

Nemişcată.

Întorc privirea spre pereche.

Înaintează, în valurile tot mai mari.

Zgomotul lor ajunge până aici.

Privesc spre plută.

În momentul acela, un sunet gutural, ca un gâfâit, îl depăşeşte pe cel al valurilor.

În mod reflex m-am întors într-acolo!

Nu mai era nimeni!

Doar nişte bolboroseli între sălcii.

Secundele păreau minute.

Mâinile mi-au înţepenit pe undiţă.

Nişte plesnete slabe răzbăteau dintre ramuri.

Nu se vedea nimic, dar acolo se desfăşura o dramă.

Nici nu ştiu când am scăpat undiţa din mâini!

Nici când m-am năpustit printre crengi.

Dându-le de-o parte şi de alta.

Rupând vrejii ţepoşi cu mure.

Trosnind uscăturile.

Căutând cu privirea sub coroanele aplecate până la apă.

Acolo, în desiş!

Capul bărbatului, cu ochii holbaţi.

Copilul, ţinând nişte crengi.

Zgâriat pe faţă.

Îngrozit, dar fără să scoată un sunet.

Cu picioarele, gâtuindu-şi tatăl.

Apa, adâncă.

Valurile, izbind.

Crengile, aplecate.

Zbaterea, pe loc.

Palmele, lopătând.

Toate, într-o fracţiune de secundă, mi-au arătat catastrofa.

Plonjez de pe ţărm.

Direct în apă, în picioare.

Apa îi împroaşcă.

Simt durere într-o talpă.

Mă ţin de o ramură.

Prind copilul pe sub braţe, pe la spate, şi-l trag spre mine.

Picioarele încleştate, ca o ancoră, nu i se desprind.

Tatăl se scufundă şi-apoi ţâşneşte cu putere în sus!

Atunci smulg trupul şi, pentru prima dată, copilul ţipă.

Primul ţipăt!

Parcă atunci s-a trezit.

Sau s-a născut a doua oară.

Îl urc cu greu pe ţărm.

Plânge cu sughiţuri.

Cobor din nou la apă.

Cealaltă victimă, luată de curent, s-a împotmolit, epuizată, mai la vale.

Ţine o ramură.

Şi scuipă apă.

Şi tuşeşte.

Privirea cheamă!

Cheamă cu disperare.

Ajung repede, dar mă asigur.

Ţin zdravăn ramura din stânga şi întind mâna dreaptă.

Cum s-a încleştat de ea!

Stăm aşa şi ne privim.

Copilul plânge, undeva în spate.

Valurile clipocesc.

Departe, zarva plajei.

Nimeni n-a observat întâmplarea!

Braţul tractează încet şi salvatul, remorcat, se apropie.

Ne privim.

Ne cuprindem, ca doi gemeni.

Răsuflăm obosiţi.

Cu tălpile abia atingem pietrişul din adânc.

Şi urcăm, unul după altul, malul abrupt.

Ţinându-ne de vegetaţie.

Bărbatul bolboroseşte ceva apoi, răguşit şi emoţionat, spune:

- Vine taati!

2001