#10 Transferul

de V. Umbreanu

Stau pe bancă şi nu mai lucrez.

Maşinile, în schimb, sunt active.

Roţile se învârt.

Curelele de transmisie, la fel.

Piesele, în atingere, ţipă.

Vagonetele, circulă.

Motoarele, duduie.

Muncitorii, în baletul zilnic, strigă, din

când în când, unii la alţii.

Nu, nu se ceartă.

Doar discută.

Doar încearcă să discute, în vacarm.

În vacarmul secţiei.

Stau pe bancă şi nu mai lucrez.

Privesc doar spre femeile care împachetează electrozii.

Într-o parte a secţiei.

În centru, cuptoarele, din care sunt scoase stivele cu produsele finite.

Electrozii.

Şi nu mă minunez.

Nu mă minunez, ca întâia dată.

Când, tata m-a adus aici.

A reuşit, cumva, să mă angajeze ca muncitor necalificat.

Eu, cu liceul nu demult terminat.

Să ajung aici.

Mirosul, aproape familiar, îmi înţeapă, totuşi, nările.

Acetona.

Şi ceaţa, ceaţa alburie.

Cu care m-am obişnuit.

Praful.

Praful din care se prepară silicaţii.

Pasta, aplicată pe sârme.

Acolo, mai departe, unde se taie colacii.

Foarfecele flămânde de sârmă.

Strigăte.

Strigătele în vacarm.

Muncitorii.

Muncitorii care circulă.

Buzele lor, schimonosite când discută.

Când comunică.

Râsul.

Râsetele.

Le cunosc acuma.

Râsete, pigmentând înjurăturile zilnice.

Zăngăniturile stivelor cu electrozi.

Foiala femeilor.

Când le mută.

Când le golesc.

Împachetarea în ritm susţinut.

Mă privesc.

Mă privesc femeile, colegele mele.

Şi strigă.

Şi strigă, unele spre altele, comunicând.

Îşi fac semne.

Semnele lor, alfabetul lor.

Mă arată şi râd.

Doar una.

Doar una mă priveşte îngrijorată.

În timp ce electrozii ajung în cutie.

Fira.

Cu ea mă înţelegeam.

Era mai serioasă.

Stau pe bancă şi nu mai lucrez.

Astăzi.

Doar colegul, fostul meu coleg, alături.

El lucrează.

Vraful de vignete, pe masă.

Pe care le ştampilează.

Cu dreapta, cu mâna dreaptă.

Ritmic.

În timp ce stânga le ia şi le pune deoparte.

Saliva.

Saliva pe degete.

Şi pe hârtii.

Altfel nu se poate.

Vignetele îşi cer tributul.

Înainte de a ajunge pe cutii.

Pe cutiile cu electrozi.

Aici.

Aici, m-a adus tata în toamnă.

“- Să câştigi un ban!”

Aşa mi-a spus.

Cu un oarecare năduf.

Ştiu.

Visul lui s-a năruit.

S-a năruit când m-am opus politehnicii.

Să mă fac inginer.

Eu ziceam “geolog”, el zicea “inginer mecanic.”

Zile şi luni.

Zile şi luni de convingere.

De convingere până la ceartă.

Acum, iată-mă aici.

Pe bancă.

În fabrica de electrozi a combinatului.

Filmul.

Filmul existenţei rulează mai departe.

În amintiri.

Cu tot ce este în jur.

Zgomotul.

Ţipetele.

Acetona.

Praful.

Colegul, alături, ştampilează vignetele.

El m-a învăţat.

El m-a învăţat meseria.

Câteva ore, atunci, în toamnă.

Cum să onorez comanda.

Comanda scrisă.

Cu tipurile de electrozi.

Pe vignete.

În câteva zile, am reuşit.

Am reuşit să învăţ.

Şi norma.

Am reuşit să îndeplinesc norma.

Aşa am aflat de acord, de munca în acord.

În acord cu numărul de vignete.

Şi, corespunzător, salarul.

Banii.

Aşa m-am calificat.

După o lună l-am întrecut pe coleg, pe colegul de echipă.

Nu putea.

Nu putea mai mult.

Obosea.

Obosea şi tuşea.

Cineva mi-a spus.

Într-o zi, la ieşire, cineva mi-a spus “ să fii atent!”, e tuberculos.

De atunci m-am ferit.

M-am ferit cât am putut.

Stăteam la distanţă.

Atent.

Atent la salivă.

Saliva de pe degete.

De pe vignete.

De pe ştampile.

Şi acum tuşeşte.

Tuşeşte, alături.

Şi gâfâie.

Şi se apleacă, cocârjat, spre masă.

Întâi m-au surprins.

M-au surprins muncitorii, opriţi, lângă masa noastră.

Când treceau, se opreau.

Se opreau câteva secunde şi dădeau din cap.

Până când, colegul mi-a spus:

“- Te admiră!”

“- Te admiră cât de repede baţi ştampilele!”

Aha!

De atunci, îi priveam şi le surâdeam.

Le surâdeam, în timp ce mâinile, ca nişte piese automate, lucrau.

Mâinile automate lucrau singure.

Ca la un robot.

Eram un robot.

Eram robotul secţiei.

M-am obişnuit, ulterior.

M-am obişnuit cu toţi care se minunau, opriţi lângă masă.

Până am observat pauza.

Nu pauza de masă.

Nu, nu pauza de masă.

Ci pauza colegului meu.

Care, se oprea şi se odihnea.

Se odihnea şi tuşea în pumni.

Acum, stau pe bancă.

Stau pe bancă şi-mi amintesc totul.

Îmi amintesc începutul, începutul crizei.

Tot colegul mi-a spus, mi-a atras atenţia:

“- Baţi prea repede, baţi în avans, şi nu e bine!”

“- De ce? întreb eu naiv.”

“- Pentru că în zilele următoare stăm, stăm şi nu lucrăm!”

Mi-a trebuit un moment până să înţeleg.

Avea dreptate.

Noi depindeam de femei.

De ritmul împachetării.

Aşa că, am încetinit.

Am încetinit ritmul robotului.

Dar, altă problemă.

Altă problemă, în iarnă.

Cu salariul, cu remuneraţia.

La calcule.

Ştiind câte vignete ştampilam, prevedeam remuneraţia în curs.

În tandem, cu colegul de echipă.

Care, departe de mine, lua mai mulţi bani.

Lucra mai puţin.

Se odihnea mai mult.

Şi din cauza tusei.

Dar, câştiga mai mulţi bani!

Bine că am aflat.

Sau, mai bine nu aflam!

Pentru că, reacţia a fost promptă.

I-am spus necazul şefului de echipă.

De la împachetare.

Care m-a repezit, m-a repezit nervos.

Şi mi-a spus:

“- Du-te la lucru şi taci!

- Bine că ai loc de muncă!”

M-am dus.

M-am dus la locul de muncă.

Dar n-am tăcut.

M-am înfăţişat la biroul cu şefii, unde mi-am spus păsul.

M-au ascultat.

M-au ascultat, dar nu le-a plăcut.

Nu le-a plăcut că protestez.

Protestez că mă fură.

Mă fură cineva, la salar.

M-au trimis la lucru, asigurându-mă că se va verifica.

Au trecut săptămânile.

Au trecut săptămânile, fără nici o schimbare.

Aceeaşi muncă, acelaşi salar.

Tot colegul m-a lămurit.

M-a lămurit, şoptindu-mi într-o pauză, că ştie.

Ştie cine ciupeşte din bani.

Şi nu de acum.

De ani de zile, situaţia continuă la fel.

“- Chiar şeful de echipă!”

Aşa mi-a şoptit.

Care era şi şeful de sindicat.

Apoi, în altă zi, spre sfârşitul iernii, mi-a dat un sfat, altul.

“- Te vor da afară, mai bine rabdă şi taci!”

Dar eu clocoteam.

Clocoteam de furie.

Şi acasă.

Şi acasă, unde părinţii mă temperau cât puteau.

Cât puteau, repetându-mi, repetându-mi mereu:

“- Sunt vremuri grele, rabdă, altfel te vor da afară!”

Ce să rabd?

Furtul din câştig, din câştigul meritat?

Azi aşa, mâine aşa, până m-am hotărât.

Merg la birou.

Merg la conducrea secţiei.

Iarăşi.

Să văd.

Să văd verificările.

Îmi amintesc şi acum.

Îmi amintesc figurile lor, când m-am înfăţişat înaintea lor.

Cum m-au privit.

Cum s-au privit între ei.

Până când, chiar şeful secţiei, o rudă îndepărtată a mamei, a concluzionat.

“- Te vom transfera!”

“- Te vom transfera de la 1 martie la secţia “Cabluri!”

Ieşind din birou eram şi satisfăcut şi nemulţumit.

Satisfăcut, că mi s-a dat dreptate, într-un fel.

Deci, era adevărat furtul.

Dar nemulţumit, că, incomod fiind, mă pasează în altă parte.

Ajuns la banca mea, i-am împărtăşit colegului rezolvarea.

N-a zis nimic.

N-a zis nimic, doar a dat din cap, continuând ştampilarea.

Acasă, la fel, părinţii îngrijoraţi, căutau să mă înţeleagă, nesiguri pentru viitor.

Stau pe bancă şi nu mai lucrez.

Astăzi, 1 martie, aştept biletul.

Aştept biletul de transfer.

Vacarmul.

Acetona.

Praful.

Roboţii în angrenaj.

Filmul.

Filmul cu lunile petrecute aici.

Lunile existenţei.

În vremuri grele, cum mi se tot repetă.

Parcă am încremenit.

Parcă sunt o stâncă.

O stâncă în calea vântoaselor şi a schimbărilor.

Iată.

Iată normatorul cum iese din birou.

Şi se apropie.

Şi-mi dă biletul.

Biletul de transfer.

Mă ridic, bătându-l pe umeri pe fostul coleg.

Şi privesc secţia.

Pentru ultima dată.

Ies din magazia friguroasă afară.

Ocolesc colţul din dreapta al secţiei “Electrozi”şi mă îndrept spre secţia din vecini, secţia “Cabluri”.

Intru pe uşa metalică şi mă găsesc în alt univers.

Alte maşini.

Alt zgomot.

Alte mirosuri.

Întreb de birou şi ajung la uşă.

Bat şi intru.

Salut şi dau biletul secretarei.

Aceasta îl citeşteşi intră la şeful secţiei.

Nu stă mult şi se întoarce, înapoindu-mi biletul, spunându-mi:

“- Ne pare rău, nu mai avem loc de muncă!”

2010