#09 Fulgerele globulare

de V. Umbreanu

Cui nu-i plac fulgerele?

Cine nu este atras de aceste fenomene naturale extreme?

Chiar dacă, dincolo de spectacol, înspăimântă pe toată lumea.

Şi totuşi, privite dintr-o încăpere, la adăpost de atacul lor imprevizibil, încântă şi înfioară, în acelaşi timp, pe oricare spectator.

Deşi ca fenomene fizice, studiul lor a progresat în ultimele decenii, încă mai uimesc specialiştii.

Uimesc nu numai prin marea lor diversitate, prin împrejurările când se manifestă, dar şi prin modalitatea complexă de a se înlănţui cu alte mecanisme ale planetei.

Dar, acum nu intenţionez să pătrund ca un amator în studiul profesionist al fizicienilor.

Nici să concurez vânătorii de furtuni, ori pe extremiştii acestora, pasionaţii de tornade.

Ci, să rememorez două întâlniri cu varietatea lor rotundă, denumită fulgere globulare, varietate mult mai rar observată şi încă puţin studiată.

Pe vremea când am avut şansa de a le observa, denumirea nu-mi era cunoscută.

Iată împrejurările.

Prima, în vara anului 1956, în perioada examenelor de admitere la facultăţi.

Mă găseam în zona Mănăştur a Clujului universitar.

Era o zi cu o căldură neobişnuită, apăsătoare, cu o ceaţă care nu lăsa să se observe norii apropiindu-se dinspre vest.

Fiind în vizită la un prieten, la căminul Institutului Agronomic de la periferia metropolei, am fost surprins de primele descărcări electrice.

Dintr-o cameră de la etaj, cu vedere spre pădurea dinspre Făget, m-am apropiat de fereastra deschisă, pentrua admira spectacolul.

Norii alburii.

Ploaia piezişă care cade în valuri.

Fulgere şi trăsnete.

Fulgere obişnuite, pentru începutul furtunii, adică verticale, nori-pământ.

Dintr-o dată, din nor au coborât două globuri de foc pe liziera pădurii şi, imediat, s-au ridicat câteva pale de fum, primele mai întunecate decât următoarele.

Nu s-a auzit nici un tunet.

După care, furtuna s-a desfăşurat tipic, slăbind din intensitate, până s-a oprit.

Următorul episod a avut loc în mai 1961.

Prezent la etajul 3, în sala de lectură a Căminului de băieţi de lângă Facultatea de Geografie, m-am oprit din studiu la primele descărcări electrice de afară.

Era perioada amiezii, înainte de plecarea la cantina studenţească.

Deschizând fereastra şi sprijinindu-mă de pervaz, priveam ploaia torenţială şi aspiram aerul deosebit al momentului.

Tocmai când mă întorceam spre stânga, din norul negru a coborât un glob de foc în zona Someşului, urmat de o izbitură sonoră de impact şi de un evantai de scântei, cu o clară dublură de sfârâit.

Am dedus pe loc zona impactului ca fiind un stâlp metalic de electricitate de peste Someşul Mic.

Cu imaginea repetării fenomenului,

m-am retras la masa de lectură, încântat de norocul vizionării acestuia în aşa scurt timp.

Nici colegii, nici profesorii, cărora le-am descris fazele observate, nu au întâlnit niciodată globurile de foc.

2010