#08 Strămoşul meu, Nuţu

de V. Umbreanu

Au trecut atâţia ani de când mătuşa Ana mi-a tot povestit despre Nuţu, fratele ei, încât ar fi trebuit să uit.

Copil fiind, în zilele ploioase, când nu mă puteam juca afară, mă chema în camera ei întunecoasă, unde se odihnea în cea mai mare parte a zilei.

Patul de lângă perete abia se zărea în obscuritate.

Nici o lumină nu descoperea ungherele.

Bec electric n-a vrut să-i fie instalat.

Lampă cu petrol nu avea.

Cele două gemuleţe, cum au fost construite cu sute de ani înainte, cu sticlele prăfuite, filtrau puţinele raze cu destulă zgârcenie.

Când mă aşezam alături, mâna-i scheletică o acoperea pe a mea, cu degetele ca nişte gheare.

- Sirimanul!

Apoi o podidea plânsul.

Până se liniştea, analizam cuvântul pe care-l pronunţase cu duioşie şi cu un regret sfâşietor.

Adică, sărmanul, ar fi vrut să însemne.

Sărmanul de el!

Sirimanul.

De unde-l învăţase?

Ştiam că la şcoală n-a frecventat decât două clase primare, munca la câmp şi în grădină i-a fost şi meserie şi soţ şi distracţie.

Mătuşa Ana n-a fost căsătorită niciodată şi oricât am întrebat-o “de ce?”, nu mi-a

răspuns.

Ori se făcea că n-a auzit şi trecea la alt subiect, ori tăcea, absorbindu-şi buzele.

De câte ori mă întindeam în bezna camerei, lângă ea, începea să povestească despre Nuţu.

Ce copil harnic a fost, din cea mai fragedă vârstă.

Cum se ocupa de oi şi de porci, apoi de vite.

Cum meşterea la războiul de ţesut.

Sau la diverse reparaţii.

- Sirimanul!

Cum pronunţa cuvântul, glasul i se poticnea, se auzea un gâlgâit sub presiunea

reţinerii şi o pornea plânsul.

Pe întuneric nu se vedea nimic dar ştiam că lacrimile îi curgeau nestingherite pe obraji şi apoi pe pernă.

Cum stătea nemişcată şi hohotea slab,

n-avea cum să şi le şteargă.

Nici n-am văzut-o să se spele pe faţă, după descărcare.

Poate de aceea avea ochii înroşiţi mereu, cu tendinţa de a şi-i umezi.

Apoi îmi povestea cum planta puieţi.

Planta puieţi, de pomi sau de copaci, peste tot.

- El i-o pus pe tăţi!

Şi începea să mi-i înşire.

Cei trei frăgari din curte.

Doi, mult mai bâtrâni acum, încă din copilărie.

Ultimul, cel cu poamele roz, târziu de tot.

Apoi, acăţul din colţ, de după bucătăria de vară, coniha.

Şi castanul de lângă melini.

Făcea o pauză, ca şi cum avea să-şi adune forţele pentru următoarea înşiruire, din grădină.

Cei trei frasini.

Prunii s-au uscat, cel de-acum chiar ea

l-a plantat.

Dar mărul “tăt Nuţu l-o pus, bătrân şi beteag”.

Bătrân?

Îmbătrânit înainte de vreme.

Din cauza bătăii.

Ştiam la ce se referea.

Deşi îmi povestea doar frânturi de evenimente, de zeci de ori ascultându-le, le-am montat după cum s-au petrecut.

Ca flăcău, împreună cu alţii de vârsta lui, au ajuns la conflicte cu ungurii, cu tinerii unguri din sat.

Pentru ce?

- Pentru fete, pentru fete şi pentru păşune!

Nu înţelegeam nici una, nici cealaltă.

Cum să se bată pentru fete?

Să şi le împartă?

Sau pentru păşune.

Mătuşa îmi spunea că ieşeau cu vitele la păscut noaptea, în locuri străine şi se iscau certuri şi bătăi.

- Îi pândeau hăitaşii, îi pândeau şi săreau la ei cu furcile!

Tăcea timp îndelungat, încât credeam că adormise, dar nu i se auzea nici respiraţia, nici sforăitul, ci numai mişcarea de a-şi absorbi buzele.

Dinţi nu avea, doar un colţ în toată gura, de aceea cuvintele nu erau uşor de înţeles.

După pauză, în care gândurile mele căutau să învie personajele din trecut, cu viaţa lor dispărută, începea din alt loc.

Cum cioplea, cu cosorul lui ascuţit.

Sau cum dispărea de acasă, zile la rând.

Mult timp n-au ştiut unde se ducea, unde rămânea ascuns.

Până când tatăl lui, bătrânul Indrei Coroi, l-a luat la rost.

Înghesuit într-un colţ, luat de gât, a fost forţat să spună adevărul.

Să iasă la iveală unde dispărea subit.

Şi lăsa gospodăria fără ajutor, doar pe mâinile femeilor.

Bătrânul, bolnav, doar poruncea.

Surprins, mâinile l-au eliberat pe dată!

L-au eliberat când strămoşul meu Indrei a aflat de lagăr.

De lagărul din Pădurea Cristurului.

Unde, tineri din mai multe sate se antrenau în ascuns.

Pentru ce?

Nuţu ezita să răspundă.

Doar când mâinile, ca nişte cleşti, ale bătrânului, s-au apropiat ameninţătoare, şi-a golit sacul de secrete.

Se antrenau pentru luptă, pentru luptă împotriva stăpânirii.

Bătrânului, îmi spunea mătuşa înviorată, i-a apărut “ tremuriciul”.

Adică, l-a cuprins tremuratul.

De surprindere.

Dar şi de teamă.

Cum să porneşti lupta împotriva stăpânirii austro-ungare cu câţiva tineri?

Ce buieci sunt tinerii ăştia!

Chiar aşa i-a caracterizat bătrânul!

Mătuşa Ana a repetat de câteva ori.

Buieci!

Buieci de cap!

Nuţu, scăpat de la strânsoare, necăjit că a desconspirat secretul, n-a fost în apele lui câteva zile.

Dar nici n-a mai plecat.

Mătuşa a tăcut timp îndelungat.

Apoi, i-am auzit sforăitul.

Am ieşit de sub ţolul aspru şi am revenit în bucătărie.

Ochii, la lumina puternică, îmi dăduseră lacrimi.

- Iar ai fost la mătuşa?

Glasul mamei avea o nuanţă de reproş care mă nedumerea.

De ce să nu mă duc?

De ce să nu stau cu ea?

Să o ascult cum depăna frânturi din viaţa trecută.

Altă dată, după repetări şi încurcături de date, mi-a povestit cum l-au prins pe Nuţu “jăndarii”, într-o noapte, şi l-au dus la popa ăl unguresc, în pivniţă.

L-au bătut şi l-au închis.

La început nu ştiau unde a dispărut iarăşi.

Credeau că s-a dus la haiducii din lagăr.

Dar, într-o zi, a venit un jandarm şi le-a zis ce şi cum.

Bătrânul s-a dus la primar, apoi la popă.

Nici unul n-a vrut să stea de vorbă cu el.

Doar atât i-a spus primarul, că-i “hoţ şi răzvrătit”.

Femeile s-au dus cu mâncare dar nu le-au primit-o.

Au stat la poarta parohiei, păzită şi încuiată, până seara.

S-au întors plângând.

Şi acum plângea mătuşa, spunând în şoaptă, printre sughiţuri, “sirimanul”, “sirimanul”.

Iarăşi, un timp nesfârşit de tăcere, urmă povestirii.

Credeam că doarme.

Sau că a murit.

Nu se auzea nimic.

Nici răsuflarea.

Când am dat să cobor din pat, mâna m-a înhăţat şi m-a oprit.

Şi urmarea m-a înfiorat.

- O nebunit Nuţu, o nebunit de-atunci!

Aşa am aflat că, zile şi nopţi l-au interogat militarii, lovindu-l peste tot, să spună

despre lagăr, despre răzvrătiţi.

Când i-au dat drumul, nu mai era bun de nimic!

Slăbit şi îmbătrânit, plin de răni, unele cu puroi, cu ochii tulburi, nu mai recunoştea pe nimeni.

Tot satul s-a cutremurat.

Numai despre Nuţu se vorbea.

Se vorbea în şoaptă şi pe ascuns.

Femeile l-au spălat şi i-au uns rănile cu leacuri şi după un timp şi-a revenit.

Dar nu mai era Nuţu, cel de dinainte.

Nici nu mai recunoştea pe toţi din sat.

Stătea ore în şir, în câte-un loc, pierdut în amintirile lui cenuşii.

Dacă-l striga cineva, ridica doar capul şi, încet îl lăsa iar în jos.

Uneori ieşea pe uliţe şi se deplasa

dintr-un loc în altul fără rost.

Într-o noapte a dispărut de acasă, fără să-l vadă cei de-ai casei.

N-au dormit.

Unde să-l caute?

Câinii, sloboziţi pe străzile în beznă, lătrau încăierându-se.

Şi când, pe la miezul nopţii, s-a auzit o împuşcătură, au tresărit cu toţii.

Prevestind tragedia.

Au stat aşa, înspăimântaţi, până dimineaţa, când, un consătean a intrat în ogradă, a mers direct la bătrânul Indrei, ghemuit lângă polmonul târnaţului, şi i-a spus doar atât:

- Veniţi de-l luaţi din Rât.

2002