#07 La cânepă

de V. Umbreanu

Noaptea m-am tot trezit.

Aproape din oră în oră.

Chiar dacă pregătirile făcute nu-mi dau nici un motiv de nelinişte sau nesiguranţă, emoţia febrilă a zilei de pescuit îmi fragmentează somnul.

Dacă nu sună ceasul?

Dacă, din somnul adânc, nu-l aud?

Dacă visele îmi acaparează atenţia?

Aşa că, mă trezesc, răsucesc comutatorul şi privesc cadranul timpului.

Dar, la ultima trezire, chiar dacă este mult prea devreme, somnul nu se mai sudează, aşa că renunţ a-l mai forţa.

Mă îmbrac, rezolv aşternutul, încălzesc laptele şi, în câteva minute, iau micul dejun.

Gata!

Bagajele mă aşteaptă rezemate de perete, lângă uşă: raniţa, canderul şi undiţa.

Le iau, sting lumina şi ies tiptil, pentru a nu-i trezi pe cei care dorm.

Afară noaptea stăpâneşte încă.

Stelele, pe cer, clipesc reci, ca de obicei.

Luna nu se vede.

Strada, pustie.

Închid poarta, în timp ce, în vecini, un cocoş trezit, vigilent, mă petrece cu cântecul său răguşit.

Apoi, la biserica ortodoxă, un câine mă latră, strecurându-se pe lângă zid.

Ajung fără alte incoveniente la şosea, lângă Club.

Nu e nimeni.

Las ustensilele jos, lângă un stâlp şi aştept.

Aştept o maşină să mă ia, o ocazie.

Încep să treacă, într-un sens şi în celălalt.

Ridic braţul drept şi-l agit.

Minutele se scurg.

Răcoarea dimineţii, chiar vară fiind, mă face să suport câteva frisoane.

În sfârşit, opreşte un camion şi, în timp ce motorul duduie şi gazele de eşapament ajung până la mine, deschid portiera şi strig:

- Până la Cheţani!

- Urcă, aprobă şoferul somnoros.

Farurile măturau asfaltul.

Fluturi de noapte, ca nişte meteoriţi, veneau în întâmpinare.

Unii dispăreau în neant, alţii se izbeau de parbriz, provocând slabe sunete înfundate.

Nici nu ştiu când am trecut podul peste Arieş şi am ajuns lângă gară.

Tăcerea dintre noi n-a fost decât alt instrument al orchestrei, dominate de motor.

- Cobor aici! am exclamat, înainte de a trece de barieră.

După ce am plătit, la coborâre, am avut probleme cu bagajele, dar, trântind portiera, noaptea mă cuprinse.

Trecând liniile şi ocolind staţia cu singurul bec de neon, pe drumul de ţară paralel cu calea ferată, trebuia să înaintez câteva sute de metri.

Până lângă un tufiş de soc, de unde, prin lanul de porumb, ţinând în linie dreaptă, voi ajunge la râu.

Iarba udă de rouă îmi răcorea jos picioarele, chiar prin cauciucul cizmelor.

Spre răsărit, dincolo de dealuri, apăruse cearcănul zorilor.

Trecând printre tulei, evitam ştiuleţii crescuţi oblici unii spre alţii.

Şi frunzele tăioase.

Trosnetele şi fâşâiturile îmi marcau poziţia.

Înaintam condus numai de automatismul instinctului de orientare.

Şi de celelalte treceri din această vară tropicală.

Brusc, plantele au dispărut şi-acum înaintam prin iarba udă.

Sălciile erau prezente.

Ca şi năluca troiţei, la răscrucea de drumuri.

Aici, în curba Mureşului.

Cerul îşi deschidea paleta de albastru.

Relieful, casele şi vegetaţia reveneau la contururi.

Am ajuns la timp.

Undeva lătrau câinii.

Se auzeau şi cocoşii, vestind noua zi.

O pânză de ceaţă, abia vizibilă, tremura pe luciul apelor şi se pierdea în văzduh.

Pe celălalt mal cârâiau deja ţărcile.

Cobor malul înalt, pe panta domoală, urmând o cărare bătătorită în lut.

Ajung la pietriş, unde se văd izvoarele, mici bălţi de apă limpede, bordate de alge.

Şi pârâiaşele, prelinse spre Mureş.

Cu lutul îmbibat, cu urmele de picioare desculţe şi copite.

Cu tot malul ocupat de cânepă.

Cânepa, scufundată la înmuiat, în apa Mureşului, lină şi caldă.

Scufundată la înmuiat, din moşi-strămoşi.

Cu ţăruşii fixând snopii.

Cu bucăţi de lut şi grămezi de pietriş, deasupra.

Ca nişte diforme carapace de broaşte ţestoase.

Şi cu foiala peştilor peste tot.

Satisfăcut că nu mai sunt şi alţi pescari, ca în rândurile trecute, mă eliberez de accesorii şi-mi instalez undiţa.

Cât mai repede!

Acum, când la răsăritul soarelui, clenii sunt cel mai flămânzi.

O ştiu din experienţa anilor.

Dintr-un buzunar al raniţei scot ciorapul cu broscuţe.

Care se mişcă din nou, după amorţeala nopţii.

Cu grijă să nu evadeze, capturez una şi o înfig în cârlig.

Înfăşor gura ciorapului, îl introduc la locul lui şi arunc momeala dincolo de cânepă, trăgând pluta într-un mic golf.

În liniştea pustietăţii, mă aşez pe cander şi aştept.

Soarele, ivit de după deal, împrăştie primele raze.

Încep să sară peştii.

Dinspre case coboară primele cârduri de raţe şi de gâşte.

Conversaţia lor îmi distrage atenţia.

Undiţa tresare în mâini, firul, tras cu putere, îmi scapă, dar, la prima înţepare, peştele rămâne captiv.

Cu toate încercările de a se elibera, îl aduc până la marginea cânepii şi-l salt peste aceasta.

Primul clean!

Astfel a început ziua.

Soarele, ridicat pe cer, încălzea tot mai mult.

Minutele treceau cu folos.

Clenii se agitau în vas.

Din când în când le împrospătam apa.

Zgomotele satului le percepeam ca de obicei.

Au început să coboare la apă femei cu rufe.

Dimineaţa era în toi când am auzit scârţâituri de care.

Îndemnuri către vite şi lătrat de câini.

Tot mai puternice.

Tot mai aproape.

Şi iată, nu departe, la capătul de uliţă, sus pe ţărm, se opreşte alaiul.

Femeile şi copiii coboară cu haine şi coşuri.

Câinii adulmecă împrejur.

Ţăranii dejugă vitele şi le oferă verdeaţă.

Apoi coboară la apă.

Discutând şi organizând treaba.

Ştiu.

Au sosit la cânepă.

Vor să o scoată de la înmuiat, să o spele, să o usuce şi să o transporte în sat pentru a fi prelucrată.

În anii trecuţi, chiar după război, şi Bunica ne oferea asemenea activităţi inedite.

Dar, acum, trebuia să cedez locul.

Cu toate bagajele m-am mutat în josul râului, chiar lângă curbă, la câţiva paşi de ultima cânepă.

Cu undiţa în mâini, cu raniţa alături, aşezat pe cander, de sub pălăria de paie, urmăream agitaţia din vecini.

Pluta, destul de departe, nu făcea nici o mişcare.

Dar nu părăseam locul, din cauza poziţiei favorabile.

Snopii de cânepă în apă, în săptămânile scurse, au fost gazde pentru tot felul de larve şi gângănii care, acum, cu ocazia loviturilor în apă, se împrăştiau peste tot.

Şi albişorii se repezeau la hrană.

Şi răpitorii n-au întârziat să se concentreze la masa de-a gata.

Ştiam din experienţă.

Aşa că, n-a trecut mult şi m-am apropiat cu undiţa la capătul zonei active.

Apa tulbure mişuna de vietăţi!

Aşa că, nici capturile n-au întârziat să apară.

Clenii, năbădăioşi şi dolofani!

Canderul fierbea de agitaţie.

Câteva cozi, ieşite afară ca nişte periscoape, arătau, indirect, mărimea lor.

Aşa m-a prins amiaza.

Cu coada ochiului urmăream şi activităţile.

Bărbaţii, cum scot materialul legat de sub pietriş.

Femeile, cum îl preiau şi-l spălau, plesnind apa.

Copiii şi un bătrân, luând cânepa şi potrivind-o în grămezi conice, pentru uscare.

Câinii, stând la umbra răchitelor.

Nu era nimic neobişnuit.

Doar când s-a făcut pauza de amiază s-a petrecut nenorocirea.

La început nici n-am dat atenţie evenimentelor, atent cum eram la pluta gălbuie de tuleu.

Activităţile au încetat la comanda unui bărbat.

- Gata, terminaţi că merem la amiază!

Ceasornicul parcă s-a oprit.

Femeile au lăsat spălatul.

Copiii şi bărbaţii au ridicat ultimele grămezi.

Toţi se îndreptau spre carele de pe malul înalt.

Unde, vitele rumegau, aşezate.

Numai bătrânul, vrând să se spele mai bine, a înaintat pe locul liber, părăsit de nurori.

Aşa cred.

Eu eram atent la plută.

Numai ţipătul cuiva de sus, “se îneacă!”, a făcut să tresar.

Şi să privesc spre Mureş.

Ce să vezi!?

Bătrânul, luat de ape, a alunecat în bulboană!

Se scufunda şi revenea la suprafaţă.

Dând anemic din braţele ciolănoase dar slabe.

Cât ai clipi, cu toţii erau în apă!

Strigând!

Gesticulând.

Ce mai, panică în toată regula!

Dar nimeni nu i-a sărit în ajutor.

Pentru că nimeni nu ştia să înoate!

M-am alăturat grupului în derută.

Femeile plângeau.

Bărbaţii dădeau sfaturi.

Câinii lătrau printre picioarele stăpânilor.

Dar Mureşul îşi urma cursul.

Norocul bătrânului a constat în clipa în care curentul, în loc să-l preia spre larg,

l-a adus, rotindu-l, spre mal.

M-au întrebat dacă ştiu să înot.

Da, dar în asemenea apă nici eu nu intru!

Cu toate insistenţele lor.

Cu toate lacrimile lor.

- Cu undiţa, o să încerc cu undiţa! mi-a venit ideea.

Fug, iau băţul şi recuperez din mers firul.

Revin şi intru în apă până la brâu, chiar la margiea gropii.

N-am mai avut timp să mă dezbrac.

Îmi păstrez cu greu echilibrul.

Braţele bătrânului abia mai mişcă.

În curentul slab, încetineala cu care se apropie îi poate fi fatală.

Scuipă apă şi se scufundă lent.

Când iese din nou, îi întind vârful undiţei gros, de corn.

Nevăzând-o, îl împung în piept şi-atunci numai o prinde, ca într-o apărare.

Se scufundă, ţinându-se de băţ!

Cu rudele lui, tragem de undiţă, încet, din cauza greutăţii.

Şi de temere, că o va scăpa.

- Dă Doamne să ţână! exclamă una dintre femei.

Cu toate ar vrea să prindă undiţa!

Înotătorul iese din nou, mai aproape.

Fără să lase braţele speranţei.

Făcând eforturi să nu se mai scufunde!

- Dă din picioare! îi urlu, ca o ultimă îndrumare a antrenorului.

Şi, într-adevăr, elevul ascultător, o face, zvâcnind cu un ultim efort.

Iată, bărbaţii îl prind şi-l târăsc pe pietriş.

Toţi suntem uzi.

Dar fericiţi!

În timp ce cel salvat vomită, sprijiit de femeile plângând, ţăranii îmi strâng mâna şi mă îmbrăţişează emoţionaţi.

Apoi mă întreabă de unde sunt şi al cui.

Le răspund, apoi, cu o ultimă privire spre cel îngrjit, mă retrag la locul meu unde, îmi storc hainele şi mi le pun la uscat.

Rămân în slip.

Apoi, iau undiţa şi reîncep pescuitul.

La cânepă.

2001