#06 Şi ceva mai sus

de V. Umbreanu

Cineva a strigat SE ÎNEACĂ şi am ştiut că eşti tu.

Tu, care stăteai pe spate în nisipul fierbinte, mişcându-ţi palmele , parcă alintând pământul.

Cu ochii închişi, îţi apăreau prea devreme ridurile.

Şi poate, de aceea, discutam îndârjiţi despre sport.

Dar, privirea mea, singura independentă, făcea ce făcea şi îţi căuta forma topită de alături.

Burta, căzută într-o relaxare vicleană, cu şoldurile păzind-o de prea aproape.

Şi picioarele, cam îndepărtate, iscau nelinişte în jur.

Ce departe erau toate acestea acum!

Sărea apa plesnită de palmele noastre!

Parcă erau tăieturi în timpul impasibil.

Răni în care ne strecuram, numai să ajungem mai repede.

Şi râsetele din jur!

Zeci de băieţi făceau haz de spectacolul tău.

Iată, că ai reuşit să ajungi ceea ce ai visat: o eroină.

Cât de natural te dădeai la fund, făcând semne cu mâinile: veniţi, veniţi, iată, mă înec, o, cavaleri!

Şi cum stăteai, aproape adormită, nu bănuiai strechea rotitoare, făcând cercuri tot mai mici în jurul tău, până s-a aşezat brusc la marginea costumului tău pestriţ.

Unde-i pielea mai sensibilă.

Unde se opreşte privirea mea.

Şi palmele care nu mai lopătau aerul.

Şi timpul care încremenise.

Cât de natural apari la suprafaţă, cu privirea îngrozită, cu gurile căscate şi părul vâlvoi.

Ce spumă arunci în zbaterea ta!

Ce hohote de râs îţi aruncă băieţii de pe ţărm!

Să prinzi curaj.

Să înveţi să înoţi, în aceste momente.

Ei sunt antrenorii tăi.

Totdeauna ai urmărit asta.

Şi iată metoda lor!

Şi noi, cu mişcările dezordonate, parcă păstrăm o distanţă neutră, deşi ne apropiem vizibil.

În jur, uralele unui meci.

Şi două echipe, care se înfruntă, care-şi dispută o gură de aer.

Şi a trebuit să-mi destind resortul şi să aplic o palmă peste tăun, ca să observ mica pată roşie.

O, Jupiter!

M-ai acuzat că…

Şi cuvintele au trecut ca vântul.

Ţi-ai schimbat poziţia, cu spatele spre noi, ne arătai micile tale fese, în semn de supărare.

Şi atunci, toţi tăunii!

Dar iată-ne din nou împreună.

Şi dacă facem imprudenţa de a te prinde de mâini, tu te arunci peste noi ca o sirenă!

Şi dacă ne cufundăm, vrând-nevrând, şi apoi îţi trag câteva palme, mai e timp de scuze?

În agitaţia de pe ţărm, spre sfârşitul comediei, te târâm spre ape mai mici.

Saliva ţi se prelinge pe bărbie.

Părul îţi intră în gură şi nu mai ai putere să-l scuipi.

Te manevrăm ca pe o păpuşă.

Aşa te-am lăsat pe nisip.

Şi noi, continând discuţia, ne-am lăsat duşi de râu, două plute în apropierea asfinţitului.

Ce liberi ne întorceam în apă!

Cât de departe părea cerul, pe care te străduiai să-l urci!

Dar nici nu mai erai printre noi.

Cuvintele se ţeseau, într-o discuţie atât de străină de dorinţele tale, încât te-am uitat complet.

Până la ţipătul acela sincer, singurul, SE ÎNEACĂ!

Te ridicăm cu greu pe ţărm.

Te ţinem de mâini, îţi oferim sprijinul şi parcă aiurezi.

Stomacul umflat saltă caraghios.

Băieţii fac haz şi ţi-l împung cu degetele.

Abia te ridicăm cu picioarele în sus şi privim cum curge apa din tine.

Cineva îţi apasă dur abdomenul şi ceva mai sus.

Protestăm, dar te scăpăm şi abia îndulcim şocul cu pământul.

Începi să vorbeşti.

Îţi aduci aminte de cuvinte.

Te aşezăm pe iarbă şi priveşti saşiu.

Băieţii se depărtează şi noi stăm stingheriţi.

Apoi îţi revii şi plecăm să ne luăm hainele.

Prietenul nostru ne lasă singuri.

Alegem cărarea cea mai ocolită.

Ne ferim de oameni şi de ţânţari.

Mă iei de braţ dar sunt de lemn.

Până şi cuvintele atârnă în discuţie.

Trecem pe lângă toate tufele de sânger.

Ele ţi-au spus ADIO.

1975