#05 Atacul aerian
de V. Umbreanu
O zi ciudată de august.
De dimineaţă, parcă, plutea ceva în aer.
Ceva ce nu semăna cu sfârşitul verii.
Era mai răcoare ca în ziua precedentă.
Chiar rece.
Când m-am sculat, nu bănuiam schimbarea.
Mi-am uns feliile de pâine cu untură.
Am aşteptat ca florile de tei să infuzeze apa clocotită.
Apoi, le-am devorat metodic, dar nerăbdător.
Pentru a-mi lua bagajele şi să plec la pescuit.
Abia afară m-a izbit răceala aerului.
Şi vântul slab, din nord.
Aşa că, am intrat în casă pentru pulovărul roşu.
Şi pentru fular.
Aşa da!
Calc cu vigoare străzile pustii.
În jurul bisericii ortodoxe se rotesc liliecii.
Pe şosea maşinile încă nu şi-au început goana.
Mă grăbesc spre staţia de autobuz.
O cucuvea sfâşie tăcerea.
O alta îi răspunde.
Apoi, iarăşi liniştea.
Ferestrele caselor, neluminate.
E normal, duminica oamenii dorm, savurând, până târziu, ziua liberă.
E chiar frig!
Aburii îmi pilotează spaţiul, înainte.
Din spate se-aude autobuzul, aşa că o iau la fugă pe ultima porţiune.
Mă întrece, dar şoferul opreşte pentru ceilalţi pasageri.
Ajung în forţă şi urc ultimul.
După ce plătesc, mă deplasez în spate şi-mi eliberez umerii şi mâinile.
De raniţă şi undiţă.
Privesc afară.
Spre răsărit, deasupra dealului cu vii, se zăreşte dunga subţire a zorilor.
Trecem prin satele adormite.
Călătorii coboară şi nu urcă nimeni.
Navetişti, din schimbul de noapte.
După ce părăsim asfaltul, pe drumul spre Gligoreşti, încetinim.
Pietrişul scrâşneşte.
Gropile ne saltă.
Aerul se umple de praf.
Şi se amestecă, treptat, cu gazele de eşapament.
Şi cu fumul ţigării şoferului.
Abia aştept să ajungem.
La aer curat.
Pe ultimul kilometru, prin sat, îmi iau accesoriile şi înaintez spre uşă, lângă şofer.
Acesta mă priveşte chiorâş.
Când ajungem lângă troiţă, frânează, dar nu opreşte, ci începe manevra de întoarcere.
Se pricepe la şofat!
În sfârşit, se deschide uşa.
- Diseară, la ce oră aveţi plecarea? întreb înainte de a coborî.
- La zece fix! îmi răspunde, fără să mă privească.
La uşă, din întuneric, apar doi ţărani.
Cobor printre ei.
În spate, zorii înaintează.
Penumbra aerului rece, albastrul întunecat al cerului şi vântul slab care bate, îmi distrag atenţia.
Parcă e atmosfera din timpul unei eclipse!
Drumul pietruit îl calc în viteză.
Cizmele scrâşnesc.
Aproape la fiecare poartă hămăie câinii.
Ies din sat şi cobor panta spre Arieş.
Torenţii au săpat în drum şanţuri, care şerpuiesc în jos.
La poalele terasei părăsesc drumul şi aleg cărarea prin hârtoape.
Pe malul râului.
Spre podul de cale ferată.
Pe nesimţite, se luminează de ziuă.
Apa roşie, cu reziduurile industriale, îmi contractă muşchii şi gândurile.
Mizeria societăţii golită în natură!
Ce locuri bune sunt în preajma podului!
Ţăruşi, crengi, stânci, care adăpostesc cleni.
Dar ruginile şi uleiurile tulbură viaţa peştilor şi râul e ca şi mort.
Doar câteva ore pe zi limpezirea apei revine la normal, când şi pescuitul mai dă rezultate.
Urc terasamentul şi trec peste pod pe malul stâng.
Apoi, mă îndrept, prin lanul de porumb, spre Mureş.
Vântul face să sune întinderea de plante uscate.
La care, se adaugă trecerea mea grăbită.
Soarele răsare de peste dealuri şi roşeaţa lui se adaugă cerului albastru-întunecat.
Ce zi curioasă!
Am o presimţire, care n-aş vrea să se adeverească.
Nu voi prinde peşti astăzi!
Toate amănuntele se adaugă experienţei şi presimţirea cade ca o sentinţă.
Oricum, nu mă întorc!
Iată, ajung la Mureş.
Departe, sub deal, satele, la mică distanţă, unele de altele.
Aici, ţărmul pustiu.
Apa curată curge, leneşă, la vale.
Cu buline de spumă gălbuie.
Scot canderul din raniţă.
Montez undiţa, scot o broscuţă din ciorapul umed şi o înfig în cârlig.
Apoi, arunc departe şi aduc pluta la mal.
Raniţa şi canderul, alături.
Aşa am început pescuitul.
Soarele se ridică pe cer.
Vântul, cu mici perioade de slăbire, bate cu putere.
Concertul tuleilor şi al sălciilor nu se opreşte.
Orele trec şi pluta rămâne nemişcată.
Aerul rece şi cerul albastru-închis, parcă sunt de toamnă târzie.
Mă mut în sus şi în jos.
Iau masa la iarbă verde, fără să fiu conturbat.
Ca altădată.
Nici şobolanii nu apar pe sub ţărm.
Nici peştii nu sar după hrană.
Doar vântul, trecând spre sud, aplecând vegetaţia şi încreţind apa.
Câteva libelule se luptă cu vântul, revenind sub mal.
Şi o pereche de codobaturi.
Atât.
După amiază, cu toate bagajele, ajung la confluenţă, pe ţărmul înalt, care înaintează între ape.
Poate aici să se întâmple ceva.
Miracolul zilei.
Să observ semnalul plutei.
Că o ia spre larg.
Într-o parte sau alta.
Mai ales că Arieşul a revenit la normal.
Ambele râuri sunt curate.
Doar peştii să tragă.
Mă gândesc la impresia de azi dimineaţă, cum s-a adeverit până acum.
Vremea?
Şi apele?
Pe istmul îngust stau în picioare.
Cu undiţa în mâini.
Ca un far.
Ca o statuie.
Zgomotul, care începe să mă preocupe.
Un zumzet.
Un zumzet, apoi un şuier.
Cunoscut.
De avion.
Îmi ridic privirea şi-l zăresc.
Cum se apropie, dinspre Războieni, şi trece în viteză spre Luduş.
Destul de jos.
Ca să-i văd cercurile tricolore.
Şi elicea unicului motor.
Şi cabina pilotului.
Apoi, iarăşi liniştea.
Cu trecerea vântului.
Privesc pluta nemişcată dintre ape, chiar la întâlnirea celor două râuri.
Apoi, pe neaşteptate, zgomotul avionului.
Care trece, în sens invers.
Mult mai jos.
În urlet prelung.
Care se pierde în depărtare.
L-am privit până nu s-a mai văzut.
Are antrenament?
Doar unul?
Iarăşi pustietatea locului.
Iarăşi rafalele aerului.
Iarăşi pluta între valuri.
În mişcarea-i statică.
Doar gândurile.
Agitate.
Libere.
Dar preocupate.
Când, din faţă, razant cu pământul, se năpusteşte bolidul!
Ca un fulger orizontal!
Ca un trăsnet!
Şi, automat, mă trezesc culcat!
Instinctul.
Instinctul de apărare.
Valurile.
Iarba.
Tufişurile de măceş.
Tuleii.
Cu toţii am simţit vibraţia!
Fruntea mi-e udă de broboanele de sudoare.
Mă ridic fără undiţă şi privesc în urmă.
În urma avionului.
Ce, e nebun pilotul?
Îl văd şi acum, în iureşul trecerii, cum a înclinat avionul.
Ca să mă privească.
Să-şi privească isprava.
Dar iarăşi!
Mă culc instantaneu!
Mă fac una cu solul, cu iarba.
Mâinile au acoperit urechile.
Fără să le comand.
Vibraţiile zguduie pământul.
Încă.
Nu mă ridic, de spaimă.
Nu aud bine.
Urechile îmi ţiuie, ca sârmele.
Inima îmi bate cu putere.
Ce se întâmplă?
Mă ridic în genunchi şi privesc în depărtare.
Unde a dispărut în goană.
Las undiţa pe loc.
Şi înşfăcând raniţa şi canderul, fug spre cel mai apropiat măceş.
Tupilat, aştept.
Şi nici nu trebuie prea mult.
Iată-l!
Iată-l, din zare, ca o pasăre răpitoare.
Chiar deasupra Mureşului!
Mă prăbuşesc în iarbă.
Lângă raniţă.
Cu palmele la urechi.
Degeaba!
Urletul asurzitor mă loveşte năprasnic!
Cu pala de aer.
Şi parcă având ceva nou.
Un sunet suplimentar.
Ca un răcnet!
Să fi fost pilotul?
Nebunul?
Trec minute în nemişcare.
Liniştea, ca un linţoliu, acoperă totul.
Nu se mai aude vântul.
Nici ţiuitul urechilor.
Nici bătăile inimii.
Cu capul sub raniţă.
Cu palmele la urechi.
Aştept să vină.
Aştept să vină avionul.
Atacul aerian.
2001