#04 Aplauzele

de V. Umbreanu

În localitatea noastră un concert simfonic era un eveniment deosebit.

Mi-am dat seama de aceasta când ne îndreptam spre sala cinematografului.

Sora mea era animatoarea din familie.

De când apărea câte un afiş, cu prezenţa orchestrei din capitală, se făcea luntre şi punte pentru a-i convinge pe părinţi să fim prezenţi, să participăm la acest act cultural.

Şi reuşea totdeauna, deşi stăteam prost cu banii.

Războiul ne-a distrus planurile de mai bine.

Comuniştii distrugeau şi ce a mai rămas.

Discuţiile dintre părinţi, grave şi pe şoptite, nu erau de bun augur.

Deşi eu nu eram de acord în totul, uneori le dădeam dreptate, în sinea mea.

Acum ne îndreptăm spre concert şi, cu cât ne apropiam de club, afluenţa creştea.

Familii întregi, îmbrăcate sobru, aveau ca ţintă clădirea din centru.

Hainele proaspăt călcate mă incomodau.

Nu eram obişnuit cu sacou şi cravată, cu pantaloni călcaţi la dungă, confecţionaţi dintr-o pereche a tatei.

Eu şi sora mea mergeam în faţa părinţilor.

Ea, aproape că zburda de nerăbdare, anticipând efervescenţa trăirii.

Ştiu că suntem diferiţi, chiar dacă suntem fraţi.

Întâlnim cunscuţi şi ne salutăm cu seriozitate.

Înaintăm prin micul parc.

Sora mea, cu aptitudini muzicale, se pregăteşte pentru admiterea la Conservator.

Mă năuceşte cu vocea ei, aproape că-mi vine să fug de acasă.

Biografiile unor compozitori, notele muzicale pentru pian, pentru mine sunt adevărate hieroglife.

Urcăm scările în aglomeraţia generală.

Mie, ca muncitor necalificat în combinat, tărâmul muzicii este îndepărtat.

La precedentul concert simfonic, nu neg, am fost atras de atmosferă, de adâncimea unor senzaţii, dar, pe lângă cărţile poliţiste sau de aventuri şi expediţii, participarea îmi era superficială.

Trecem prin uşa la care ni se rup biletele şi ne îndreptăm, prin mulţime, spre sală, să ne ocupăm locurile.

- Ce rând avem? o întreb pe sora mea, care poartă biletele ca pe nişte texte sfinte.

- El, de la 9 la 15.

Iată-ne strecurându-ne acolo, ajutaţi de cei care se ridică în picioare, care au locurile cu numere mai mici.

Sala, plină de voci şi murmure, parcă pulsează în aşteptarea evenimentului.

Ocup ultimul loc din stânga.

Întorc privirea nesigură spre lumea ce intră şi prin uşile laterale.

Cortina înaltă, roşie, luminată de becurile din strană, tresaltă de activităţile de pe scenă.

Zgomote nelămurite, discuţii, hârşâit de obiecte, sunete de instrumente.

Gândurile, libere, hălăduiesc în continuare.

O uşoară transpiraţie îmi umezeşte fruntea.

Simt că roşesc, simt că sunt descoperit, în faţa unor investigaţii din umbră.

În faţa noastră îşi ocupă locurile familia unei colege de liceu, studentă la “Farmacie”.

O salut dar nu-mi răspunde.

Se face că nu mă vede.

Roşesc mai tare.

Ce caut eu aici?

Abia aştept să se stingă lămpile şi să mă pierd în întunericul sălii.

Încet-încet, locurile fiind ocupate, se instalează liniştea, liniştea aproximativă, pentru că şoaptele şi foiala continuă un timp, ca şi preparativele de dincolo de cortină.

Îmi lungesc gâtul şi mă mişc lateral, să pot găsi un culoar de vedere.

Alături, sora mea aşteaptă încremenită, cu fila de program, achiziţionată în trecere.

În sfârşit, bate gongul o dată, de două ori şi ultima oară.

Luminile de pe laturile balconului se sting încet.

Faldurile cortinei se retrag de-o parte şi de alta şi scena, ocupată de membrii orchestrei, cu instrumentele lor, este luminată din plin.

Dirijorul, în frac, iese din culise şi se îndreaptă spre pupitru.

Ropote de aplauze pornesc de pretutindeni.

Palmele transpirate mi le şterg de pantaloni, apoi, discret, fac acelaşi lucru cu fruntea.

Răcoarea care urmează mă mai linişteşte.

Dirijorul, cărunt, după ce s-a înclinat cu sobrietate, întors cu spatele la public, ridică braţele şi dă tonul.

Beţişorul taie aerul şi muzica ne ia în stăpânire.

Totul se amestecă pentru mine.

Sala încăpătoare, cu scena în complexitatea mişcărilor.

Atenţia ascultătorilor.

Dirijorul conducând un adevărat asalt.

Gândurile mele, ţâşnind dintr-un tărâm necunoscut în altul.

Nu ştiu cum trece timpul.

Purtat de valuri sonore, mă simt ca un înotător într-un ocean în care nu te poţi îneca.

Sau pe un cer cu zbor lin, spre orizonturi miraculoase.

Şi, dintr-o dată, o clipă de linişte!

Cu aplauzele, izbucnind din primele rânduri şi care cuprind parterul şi balconul.

Rămân surprins, mut şi nemişcat.

Toţi din jur aplaudă, sora mea mai tare ca ceilalţi.

Mă priveşte şi surâde vrăjită.

Apoi liniştea calmează spiritele şi dirijorul ridică iarăşi bagheta.

Urmează partea a 2-a.

Şi iarăşi valuri.

Şi iarăşi zboruri.

Şi iarăşi gânduri, în libertate deplină.

Minute şi minute de vrajă.

Privesc spre scenă şi dincolo de ea, dincolo de clădire.

Spaţiul capătă alte volume, alte contururi şi alte mişcări.

Mişcări ale unor corpuri care se supun unor legi noi, care le ordonează într-o ordine schimbată mereu şi revenită mereu.

Parcă privesc caleidoscopul meu de acasă, cu fragmente de sticle colorate, în arhitecturi tot altele şi iarăşi aceleaşi.

Şi brusc, iarăşi linişte, linişte mormântală.

Şi iarăşi aplauzele, ca o inundaţie de neoprit.

Sora mea bate din palme frenetic.

Fosta mea colegă, se întoarce pe neaşteptate, bătând din palme, mă priveşte cu ochii încruntaţi şi, revenind cu spatele, i se adresează mamei sale, pe locul din dreapta, cu voce tare:

- Uite, ţărănoiul nu aplaudă!

Ca lovit peste faţă, extras din împărţia miraculoasă a muzicii, mi-am simţit inima poticnindu-se şi, imediat, sângele năvălind în obraji.

Fruntea se umplu din nou cu sudoare.

Muşchii încordaţi, mi-au înfipt tălpile în podea.

Unghiile răscoleau coapsele, prin stofa pantalonilor ieftini.

Şi lacrimile se uneau cu celelalte bobiţe, sărate.

Sigur, concertul a continuat, seara s-a încheiat cu succesul scontat al orchestrei, dar pentru mine, lovitura primită a însemnat alţi ani de însingurare, de neîncredere în oameni, de răcire a unor relaţii.

Au trecut anii.

Concertele simfonice, de muzică grea, au devenit şi pentru mine oaze de încântare, în această lume a violenţei.

Şi, bineînţeles că, am început şi eu să aplaud.

Să aplaud prea mult şi prea tare, uneori.

Dar cum să explic şi neputinţa aplaudării, în prezenţa aplauzelor din exterior?

Cum să explic prezenţa acestora în interior, numai în interior, cum a fost cazul atunci, în plină adolescenţă?

2001