#03 Frunzele de salcie

de V. Umbreanu

Vacanţa de vară este o binefacere.

M-am săturat de liceu.

De liceul din Turda.

După un an de tensiuni zilnice, vacanţa este o binefacere.

O scăpare de amintiri neplăcute, ba chiar groaznice.

Naveta zilnică, obositoare, cu trenul.

Sculatul, dis-de-dimineaţă.

Înghesuiala din vagoane.

Relaţiile cu colegii, vulgari şi violenţi.

Chiulangii.

Drumul chinuitor până la clădirea impozantă.

Profesorii pretenţioşi, uneori absurzi.

Slaba mea pregătire din gimanziu.

Acum, în vacanţă, sunt la pescuit, pe malul Arieşului.

În loc să fiu atent la plută, mă năpădesc amintirile, prea proaspete să nu mă bântuie.

Ploile din ultimele zile au mărit debitul râului şi în apele tulburi, pescuiesc într-un arac.

Pescuiesc, dar nu cu undiţa mea ci cu a tatei.

Încă nu am undiţă.

Nu sunt singur.

La câţiva paşi, între nişte sălcii, pescuieşte prietenul meu M.

Elev la şcoala profesională, învaţă meseria de electrician.

Acum este un fel de ucenic.

Şi el este în vacanţă.

- Ai prins ceva?

Întrebarea mă trezeşte din gânduri şi-i răspund prompt:

- Nimic, nici nu trage!

Fiind apele gălbui, pescuim cu râme de gunoi.

În mod normal, ca momeală universală, ar trebui să tragă orice peşte.

Adică, mreana, cleanul şi scobarul.

Dar, până acum, nimic.

Se apropie amiaza şi-mi scot bluza de doc, punând-o alături, lângă canderul gol şi sacoşa împletită, albastră.

Rămas numai în cămaşă, savurez adierea zefirului.

Şi frunzele sălciilor se clatină uşor, sub razele puternice ale soarelui.

La sfârşit de iunie, ne-am luat liber de la părinţi, pentru o zi de pescuit.

Ambii ajutăm în gospodărie.

La muncile agricole de pe puţinul pământ.

La îngrijirea animalelor: porci, găini, raţe.

Privesc pluta de tuleu.

Mereu în alertă, îi observ mişcările, dar nu de la peşte.

Repezişul aracului nu ne dă nici o satisfacţie.

- Mă mut mai la vale!

Hotărârea bruscă o anunţ şi colegului de pescuit.

Bobinez firul, iau bagajele şi mă deplasez în josul apei.

Atent să nu-mi ud pantofii, ocolesc câteva sălcii şi-mi găsesc un alt loc, după o buturugă.

Pe insulă, ţărcile dau alarma.

- Vin şi eu!

Răspunsul venit din urmă îmi arată şi nemulţumirea lui.

De câteva ore tot aşteptăm să prindem ceva.

Încercând în toate locurile posibile, cu răbdarea noastră pusă şi ea la încercare, înţelegem că astăzi avem ghinion.

Din spate se apropie ucenicul-pescar bombănind.

- Nu trage deloc!

Îi privesc silueta robustă, chiar rotofeie, şi-i văd picăturile de sudoare pe faţă, sub pălăria de paie.

Şi mie mi-e cald dar încă n-am transpirat aşa.

Oprit la câţiva paşi, după un alt repeziş, îşi lasă în iarbă sacoşa şi începe să pescuiască.

Tăcem şi aşteptăm.

În liniştea amiezii doar susurul valurilor se aude neobosit.

Timpul trece uniform.

Obosit, las undiţa pe mal şi mă aşez pe iarbă.

Aplecat pe spate, cu braţele sprijinite lateral, privesc pluta şi împrejurimile.

Sălciile.

Florile.

Gâzele.

Cerul senin.

De dincolo, apare prietenul meu, dezbrăcându-se.

Şi se explică:

- Încerc cu mâna!

Zâmbesc.

Îi ştiu obiceiul.

Când apele sunt tulburi şi peştii nu trag la undiţă, asta face.

În chiloţi de baie, intră în apă şi încearcă să surprindă peştii, pe la rădăcinile din apă ale sălciilor, pe sub ţărmul înalt, prin găurile acestuia.

Uneori are succes.

Stau şi privesc.

Trecând aracul, ajunge la celălalt mal, pe insula râului şi se scufundă, exclamând:

- Ce bună-i apa!

Iată-l cum încearcă locurile, numai cu capul afară, pufnind pe gură.

Minutele trec, acum distractive.

Pluta nemişcată mă poate lăsa, urmărind celălalt spectacol.

Numai spectacol, pentru că, practic, n-a reuşit să prindă nimic.

Deodată îl văd, mai departe, în apă până la brâu, scuturându-şi capul.

Apoi, înclinându-se într-o parte şi alta.

- Ce-i, ce-ai păţit?

Strigătul meu îl opreşte din activitate şi se destăinie.

- Mi-a intrat apă în urechi!

Surâd, ştiind că nu-i grav.

Se răsuceşte în continuare şi se scutură, împroşcând apa în jur.

Atunci îi răspund cu un sfat:

- Rândul viitor pune-ţi vată în urechi!

Nu-mi răspunde, continuându-şi jocul.

Vocea lui, mai înainte îngrijorată, acum nervoasă, completează:

- Mi s-a înfundat, mă jenează şi n-aud bine!

Nu mai surâd şi-mi amintesc de experienţa mea asemănătoare.

După un timp de încercări repetate, îl văd oprit, în mijlocul apei.

Strigătul lui de reuşită, seamănă cu unul de victorie.

- Mi-a ieşit, mi-a ieşit din amândouă!

Bravo, îi răspund în sinea mea, dar tare, reacţia îmi este mai înţeleaptă:

- Foarte bine, ieşi din apă şi hai să mergem acasă!

Rămas ca o statuie în mijlocul aracului, gânditor ca şi ea, îmi răspunde altfel:

- Mai încerc de câteva ori!

Şi-şi completează perseverenţa cu o soluţie surprinzătoare:

- Îmi pun nişte frunze în urechi!

Şi fără să reacţionez cumva, eventual verbal, îl văd cum înaintează hotărât spre sălcii, cum rupe câteva frunzuliţe, pe care şi le îndeasă în urechi.

Nu-mi vine să cred!

Cum de nu m-am gândit la o asemenea metodă şi eu?

Meditez în continuare în timp ce el reia pescuitul.

Cu mâinile.

Pe sub sălciile tinere, cu ramurile până la valuri.

Pe sub ţărmul nisipos, în găurile de sub apele cu aluviuni.

Îl aud, pufnind şi bombănind nemulţumit.

După mai multe încercări revine la mal, la undiţă şi haine.

Îl văd cum se scobeşte în urechi.

Să recupereze “vata”.

Să recupereze frunzele.

Gesturile lui, aparent comice, se transformă văzând cu ochii.

Înainte sigure, acum nervoase, chiar brutale, îmi indică seriozitatea momentului.

Mă ridic de la locul meu şi mă grăbesc spre el.

Făcând gesturi disperate, tropăind pe loc, scapă câteva înjurături.

Nu-i de glumă, nu, nu-i de glumă, îmi dau seama de asta.

Faţa lui, de obicei calmă, blândă, acum este furioasă.

Cu degetele ca nişte gheare, caută să ajungă în urechi, în interior.

Caută să smulgă obiectele străine care-l deranjează, care-l incomodează.

- Stai să văd şi eu, să văd ce pot face!

Cu fermitate, intervin şi-l aplec pentru a vedea situaţia.

Tremurând de furie, cu braţele lăsate în jos a neputinţă, mă lasă să îl cercetez, ca pe un pacient scăpat de sub control.

Întorcându-l de pe o parte pe alta, constat cât sunt de înroşite urechile, chiar umflate, iar canalele auditive, violentate, aproape închise.

Iar despre frunze, nici urmă de ele!

Diagnosticul meu l-a infuriate şi mai tare, reluându-şi imediat excavările.

- Nu se poate, nici nu se văd frunzele!

Cu faţa chinuită, cu braţele furibunde, oferă un spectacol atât de tragic încât mi-au dat lacrimile.

Mi-au dat lacrimile dar am găsit şi soluţia.

- Mergem acasă şi voi folosi penseta!

Ce repede am găsit soluţia!

Soluţia pentru a-l scăpa de necaz.

- Mă doare, mă doare în fiecare ureche!

Cred şi eu, după atâtea încercări violente!

Dar, l-am încurajat, oferindu-i speranţa la capătul tunelului.

Şi iată-ne în drum spre casă.

Cu undiţele strânse, cu sacoşele fără peşti, drumul până acasă a fost un coşmar.

A fost un coşmar pentru prietenul meu, pescarul cu mâinile goale.

Drumul printre terenurile de cultură.

Podul peste Racoşa.

Cărarea pe lângă şanţ.

Parcul cu lacurile.

Străzile fără pietoni.

Curtea noastră cu frăgarii bătrâni.

Mă grăbesc în casă spre sertarul noptierei.

Bunica doarme în bucătărie.

Mătuşa sforăie în camera ei.

Răscolesc lângă clasoare şi găsesc unealta, penseta.

Revin în trombă în curte.

Prietenul, schimonosit de durere, mă priveşte cu atâta speranţă, încât chiar mă simt medic.

- Vino pe ladă, în târnaţ!

Ascultând ca un pacient grav bolnav, iată cum îl iau în primire.

Cu câtă atenţie îi analizez prima ureche!

Cu câtă grijă introduc penseta!

Încet, încet.

Să nu lezez mai mult pielea tumefiată.

Să nu ajung la timpan.

Mai mult pe pipăite.

Să-mi transmită metalul atingerea.

Atingerea corpurilor străine.

Frunzele.

Minute, la prima ureche.

Frunză cu frunză.

Minute, la următoarea ureche.

Frunză cu frunză.

Încordat şi transpirat şi eu, îm urmăresc prietenul, la sfârşit, cum pleacă de uşurat, de liniştit, de fericit, că a scăpat.

Sigur că mi-a şi mulţumit.

Dar fapte, fapta ca atare contează, dincolo de orice mulţumire, dincolo de orice răsplată.

Vorba proverbului, prietenul la nevoie se cunoaşte.

2010