#02 Cercelul

de V. Umbreanu

Mă bucur de vacanţă.

Cât pot.

Cât pot mai mult.

Astăzi, în special.

Deşi nu e duminică, aşa o simt, o zi de duminică.

Pentru că merg la pescuit.

Zilele de şcoală, departe, tot mai departe în trecut.

Clasa a IX-a, cu amintiri tulburi acum, s-a transformat în experienţă.

Cărarea şerpuitoare mă duce spre Arieş.

Trec şanţul din dreapta parcului.

Deşi n-a mai plouat de mult, iarba fragedă mai expune albastrul clopoţeilor.

Frunzele de limba oii şi de tătăneasă se apleacă sub razele amiezii.

Fără pericol.

Fără pericol din partea mea.

Astăzi nu le recoltez.

Nici zilele trecute.

Nu mai avem raţe.

Bunica, mie mi-a dat sarcina să i le aduc.

Tot la două zile.

Trec mai departe cu paşii uşori, pe cărarea uscată.

Zile de august fără ploi, ca de obicei.

În stânga, pe taluzul şanţului, tufele de soc îşi expun boabele negre.

În dreapta, grădinile de zarzavat miniaturale.

Iată şi cei doi meri.

Cei doi meri din care culeg, în fiecare an, câteva mere de vară.

Mă opresc şi-i observ.

Crengile, cu frunzişul rarefiat, nu etalează nimic.

Nu sunt singurul.

Nu sunt singurul care să le aprecieze aromele.

Pornesc mai departe.

Din plopii cilindrici, de dincolo de meri, se aud stăncuţele.

Din mers, îmi ridic privirea spre vârfurile lor uscate.

Acum câţiva ani, un trăsnet m-a doborât la pământ.

La pământ, pe cărarea udă de ploaia în rafale.

Ajung la podeţul de peste Racoşa.

Susurul apei printre trestii este prezent.

Dinspre Arieş se aud glasurile celor care se scaldă.

Emoţia mi se ramifică peste tot.

Paşii se grăbesc.

Tulpinile de porumb îmi ating umerii, de-o parte şi de alta.

Foşnetul lor, prietenos cu adevărat.

Nu ca atitudinea colegilor de liceu, de navetă.

Jignirile lor, umilinţa la care mă supun zi de zi, sunt şterse de toate care mă înconjură.

Cerul senin.

Cărarea şerpuitoare.

Universul de plante.

Vibrez cu ele, la unison.

Pantofii parcă nici nu ating pământul.

Ochii, încântaţi, absorb toate imaginile.

Undiţa tatei, într-o febrilă aşteptare.

Pălăria de paie, învechită, mulată perfect.

Sălciile, care mă însoţesc, acum, îşi unduie ramurile din cauza brizei.

Ici-colo, murele, îmbie trecătorii.

Ţipetele celor care fac baie sau joacă fotbal ori volei sunt tot mai aproape.

Mă grăbesc.

Mă grăbesc să ajung.

Buzunarele pantalonlor scurţi, umplute, le simt cum saltă în ritmul accelerat.

Într-unul batista, în celălalt plasa pentru peşti, croşetată de mama.

Am ajuns.

Panorama naturală se deschide ca un evantai.

În stânga, sălciile de pe ţărmul înalt.

În faţă, întinderea de pietriş cu insulele nisipoase.

Şi primul repeziş.

În dreapta, mai departe, celălalt repeziş şi sălciile care ascund vărsarea Racoşei.

Peste tot, trupuri întinse pe carceafuri sau direct pe nisip.

Copii şi tineri se zbenguie în apă.

Aproape de tufişuri, în zona bălţilor secate, se joacă volei.

Înaintez în zig-zag spre râu.

Apa, puţin tulbure din cauza celor care o agită.

Pe celălalt mal, între sălcii, un pescar, iar mai la vale, la marginea păşunii, vitele care rumegă.

Mă opresc pe nisipul umed.

Las undiţa jos.

Desfac şireturile şi mă descalţ.

Pun şosetele în pantofi.

Aplecat, încerc apa cu palmele transpirate.

Răcoarea ei plăcută îşi trimite undele în tot corpul.

Ca şi emoţia de mai înainte.

Iau undiţa şi mă ridic.

Glasurile celor din jur se îndepărtează.

Mişcările se reduc la maximum.

Încet, intru în apa răcoroasă.

Degetele şi tălpile, înainte de a păşi, cercetează atente mediul.

Mediul subacvatic.

Care, nu de puţine ori, ascunde surprize.

Obiecte metalice.

Ruginite.

Ori cioburi de sticlă.

Apa îmi trece de genunchi când mă opresc.

Mă întorc şi privesc peisajul.

O pictură în relief.

O pictură vie, în relief.

Un tăun îmi dă târcoale, rotindu-se bâzâind.

Desfac ancora linguriţei de pe arcul lansetei.

Cu palma stângă.

Apoi ridic semicercul şi lansez cu putere.

Zbârrr !

Momeala artificială, îngreunată de foiţele de plumb, ajunge sub celălalt ţărm.

Sub celălalt ţărm, între sălcii.

Apoi, recuperez.

Vârful de oţel al lansetei, uşor arcuit, vibrează la unison cu recuperarea tamburului.

Linguriţa, la o palmă de suprafaţă, se apropie strălucind.

Nimic.

Nici un clean n-a atacat-o.

Privesc apele râului.

Băieţii care se apropie prin repeziş se aruncă în valuri.

Pescarul de vizavi le strigă ceva.

Eu aştept.

Aştept să înoate şi să treacă mai departe.

Din nou, tăunul zboară în jur, căutându-mi spatele.

Cămaşa de vară, lipită de corp, nu mă poate apăra de foamea lui de sânge.

Mă rotesc de câteva ori, îndepărtându-l.

În faţă, râul este liber.

Înotătorii au ajuns la celălalt repeziş.

Lansez din nou cu putere.

Linguriţa, plesneşte apa aproape de o ramură uscată, ieşită deasupra.

Recuperez imediat, să evit o eventuală agăţătură.

Ritmul tamburului mă linişteşte.

Privesc încordat vârful metalic al undiţei.

Acolo unde aştept semnalul.

Unde aştepot semnalul peştelui care înghite momeala.

Momeala cu cele trei cârlige din ancoră.

Rulez ritmic.

Mânerul alb, prins între degete, aşteaptă şi el blocajul.

Blocajul unei opriri fulgerătoare.

Dar, nu.

Uruitul uşor al mecanismelor, cunoscut, decurge până la capăt.

Iată, din nou linguriţa argintie cum se apropie.

Cum se apropie, unduind de-o parte şi de alta.

Prin apa aproape limpede.

Puţin verzuie.

Răcoarea nu i-o mai simt.

M-am obişnuit.

Avem aceeaşi temperatură.

Refac gesturile.

Refac gesturile, cu ambele mâini.

Pentru lansare.

Pentru o altă lansare.

Zbârrr !

Firul strunei se roteşte în jur şi se opreşte.

O durere usturătoare mă atacă la urechea dreaptă !

Unde aud un clinchet.

Un clinchet cunoscut.

Gata !

Evidenţa întrece închipuirea.

Evidenţa întrece orice închipuire.

M-am prins !

M-am prins în propria undiţă !

Văd struna care mă ţine în laţ.

Cu clinchetul linguriţei la ureche.

La urechea dreaptă.

Clinchet plăcut.

Clinchet plăcut, dacă n-ar fi durerea.

Dacă n-ar fi şi durerea.

Iată, ţin undiţa cu mâna stângă.

Cu mâna stângă acum.

Cu cea stângă acum pentru că sora ei, mâna dreaptă, se ridică încet spre ureche.

Acolo unde aud melodia metalică a linguriţei.

Plăcută, dacă n-ar fi ancora, dacă n-ar fi cârligele.

Degetele palpează aerul, întâi aerul din jurul organului auditiv.

Care acum suferă.

Da, lobul urechii.

Lobul urechii este prins, este prins în undiţă, în cârligele undiţei.

Stau în apă.

Stau în apă, până mai sus de genunchi.

În apa Arieşului, răcoroasă.

Pe care o simt din nou răcoroasă.

Cu undiţa în mână, în mâna stângă.

Pentru că mâna dreaptă încearcă să mă elibereze de ancoră.

Încearcă să mă elibereze de un cârlig al ancorei.

Răsuflu uşurat.

Răsuflu mai uşurat, la această constatare.

Dar nu-i uşor.

Nu-i uşor să-mi eliberez urechea.

Lobul urechii.

Care mi se umflă.

Deja mai mare, mai dilatat, mai cald, chiar fierbinte, mă face prizonier.

Ies din râu încet, încet, până la mal.

Până lângă pantofi.

Din nou aud gălăgia, gălăgia celor din jur.

Din nou văd mişcările, ţesătura de mişcări din apă şi de pe plajă.

A celor liberi.

Doar eu, prizonier.

Doar eu, captiv.

Acum, încordat şi transpirat.

Mă aplec.

Mă aplec şi las undiţa pe nisip.

Apoi, îmi dau primul ajutor.

Aşa este.

Sunt accidentat.

Sunt autoaccidentat.

Şi-mi dau primul ajutor.

Încerc să-mi dau primul ajutor.

Iată.

Iată, prind lobul umflat cu mâna stângă.

Pe dinaintea feţei.

Pe dinaintea feţei înroşite.

Şi transpirate.

Şi speriate.

Iar cu cea dreaptă.

Iar cu cea dreaptă prind ancora, ancora cu cele trei cârlige.

Cu cele trei cârlige ucigaşe.

Dar, numai unul.

Numai unul este vinovatul.

Numai unul a intrat în lob, în lobul urechii.

Prind cârligul.

Prind micul cârlig şi încerc.

Şi încerc să-l scot, să-l scot răsucindu-l.

Dar durerea.

Dar durerea mă opreşte.

Mă opreşte să continui.

Şi nu numai durerea.

Ci şi rezistenţa.

Rezistenţa ţesuturilor.

Rezistenţa ţesuturilor care l-au integrat, care au integrat obiectul, cârligul.

Fac pauză, fac o pauză.

Ce caraghios, ce situaţie caraghioasă.

Cum stau.

Cum stau aplecat, cu undiţa alături, cu struna, cu linguriţa, cu cârligul.

Cum stau îngrijorat, la marginea râului, în timp ce toţi ceilalţi, liberi şi fericiţi, habar nu au.

Mai încerc.

Mai încerc să scot cârligul, obiectul intrus.

Ţin strâns urechea.

Ţin strâns urechea, cu mâna stângă.

Iar cu dreapta, cu mâna dreaptă încordată, încordată şi ea, încerc, încerc forţând, forţând cât pot, la limită, la limita durerii.

Nu pot.

Nu pot mai mult.

Nu pot să-l scot.

Nu pot scoate cârligul.

Oricât încerc.

Oricât încerc, răsucindu-l.

Răsucindu-l şi trăgându-l.

Cum se poate ?

Cum se poate, oare ?

Păi, nici la peşti, nici la peşti nu mi s-a întâmplat !

Nu mi s-a întâmplat aşa ceva !

Îmi vine să plâng.

Îmi vine să plâng, spre surprinderea mea!

De necaz.

De durere.

De neputinţă.

Mă opresc.

Mă opresc să mai încerc.

Privesc spre celălalt ţărm.

Pescarul de acolo, dintre sălcii, mă priveşte.

Poate se întreabă, poate se întreabă ce fac !

Privesc împrejur.

Privesc împrejur, unde totul este ca înainte.

Nimeni n-a observat.

Nimeni nu mă priveşte.

Mă încalţ.

Stau jos, pe nisip, şi-mi trag ciorapii.

Îmi trag ciorapii liniştit, apoi pantofii şi leg şireturile.

Ridicând-mă, cu undiţa în mâna dreaptă, o pornesc înapoi.

O pornesc înapoi spre casă.

În zigzag, printre corpurile care stau la soare.

Sau joacă volei.

Înapoi, printre sălcii.

Printre sălcii, pe cărarea uscată a lunii august.

Mă grăbesc.

Mă grăbesc, acum în sens invers.

Iată porumbul.

Iată podeţul.

Iată plopii şi merii.

Mă încrucişez cu cei care se îndreaptă spre Arieş.

Uşurat că nu întâlnesc nici un prieten, măresc ritmul de mers.

Trec şanţul spre parc şi ajung lângă lacuri.

Nu mă opresc la izvor.

Urc panta şi trec pe lângă clădirea nouă a liceului.

Clopoţelul de la ureche sună melodios, dar cine să-l asculte ?

Străzile pustii ţin cu mine.

Iau colţul şi ajung acasă.

Azor, iese din cuşcă şi latră bucuros că mă vede.

Intru în bucătărie cu undiţa în mână.

Bunica, în patul ei, cu faţa la perete, doarme.

Mătuşa Ana,în odăiţa-i întunecoasă, sforăie.

Surescitat, trec în camera noastră, la oglinda din faţa spălătorului.

Părinţii sunt la locul de muncă.

Sora mea nu-i prezentă, spre norocul meu.

Spre norocul meu, pentru că îmi închipui ce s-ar mai fi distrat.

Las undiţa jos, lângă măsuţa cu lighean şi mă privesc în oglindă.

Privesc stupefiat arătarea.

Portretul.

Portretul meu, pe care abia mi-l recunosc.

Faţa roşie.

Fruntea transpirată.

Scot pălăria şi o trântesc pe jos.

Ochii larg deschişi, cu privirea speriată.

Dar urechea, urechea este de nerecunoscut.

Lobul, mai ales lobul !

Umflat !

Dilatat !

Mărit, mărit cât o prună !

Şi roşu, roşu spre roz, cu porţiuni alburii.

Cu ancora mică, mică acum, atârnând caraghioasă.

Cu linguriţa argintie, atârnată ca un cercel.

Da, ca un cercel !

Privesc şi mă minunez.

Îmi vine să râd dar panica mă opreşte.

Dar dacă n-o să pot ?

Dar dacă n-o să pot să mă eliberez, să mă eliberez din menghina cârligului?

Febril, mă apuc de treabă.

Mă reapuc de treaba eliberării.

Ţin strâns lobul.

Ţin strâns lobul uriaş, cu mâna stângă.

Şi constat, uimit, că nu mă mai doare !

Nu mă mai doare, dar imaginea, imaginea este atât de neobişnuită încât aş fi acceptat mai bine durerea !

Prind cârligul de capăt şi din câteva răsuciri violente, iată-l afară.

Nu-mi vine să cred !

Privesc montura metalică şi-i reaud clinchetul.

Lăsândul jos, eliberat brusc, aud zgomotul pe podea.

Apoi, privesc urechea, întorcând uşor capul spre stânga.

Lobul, lobul eliberat, arată ca un monstru.

Aproape rotund.

Puţin oval.

Tumefiat.

Cu nuanţe între alb şi roşu.

Cu o reţea de vinişoare printre perii zburliţi.

Şi cu un firicel de sânge care se prelinge din micul orificiu.

Cercelul ?

Cercelul zace jos, pe podeaua de scânduri, după mai bine de o oră de etalare accidentală.

Spălându-mă cu apă rece din lighean, simt că existenţa reintră în normalitate.

Care normalitate ?

Abia mai târziu, după mulţi ani, voi afla că nimeni nu poate răspunde la această întrebare.

2009