#01 Singur în noapte
de V. Umbreanu
Emoţiile mă năpădesc.
Iarăşi.
- Du-te şi strânge momeală!
Din grădină îl zărisem pe tata ieşind din casă şi privind cerul.
Fiind în concediu, s-a sculat mai târziu.
Eu eram deja printre flori.
Roua dispăruse şi fluturii căutau nectarul.
Mai ales din cele de pejmă.
S-a apropiat de coteţul porcilor şi aceştia l-au salutat grohăind.
Apoi, de după gardul de sârmă dărăpănat, mi-a dat ordinul.
Ca de obicei.
Ordinul milităresc.
“- Du-te şi strânge momeală!”
Aha!
Se pregăteşte o partidă de pescuit.
Interesul pentru fluturi dispare brusc.
Emoţiile mă năpădesc.
Şi speranţa, odată cu ele.
Dar dacă…?
Dar dacă mă ia şi pe mine?
Urmează completarea.
- Râme negre şi coropişniţe!
Ştiu.
Se va sta şi noaptea.
Suntem în august şi pescuitul de noapte dă bune rezultate.
Privindu-l în ochi, îi citesc luminozitatea şi un val de căldură îmi inundă speranţa.
Apoi, întrebarea lansată printre buzele cărnoase, cu un zâmbet asimetric, plin de umor:
- Vii şi tu?
Asta aşteptam.
Mai încape vorbă?
Râzând la transfigurarea mea, s-a întors şi, cu paşi lenţi dar fermi, a intrat în casă.
Nu ştiu cum a trecut ziua!
Ba da, ca orice zi de vacanţă.
Plină de evenimente plăcute, dar cu o regretabilă repeziciune.
Într-o ordine strictă.
Cutiile pentru momeală.
Lopăţica soldăţească, model 1918.
Drumul în berc.
Pe cărările uscate, spre locul meu tăinuit, nisipos, sub umbra plopilor bătrâni.
Scot râmele negre, ca nişte mici şerpi.
Una după alta.
Deşi este umbră, transpiraţia curge peste tot.
Soarele sus îmi spune că este amiază.
Cele două cutii pline, grele de-acuma, îmi atârnă la spate, lovindu-se una de alta.
Cureluşele de piele îmi lasă urme pe umeri.
Lopata şi cealaltă cutie, pentru coropişniţe, le duc în mâini.
Sunt atent înainte.
Cărările se întretaie şi trebuie să ajung în Sâncrai.
Arborii şi tufişurile mă mai răcoresc.
La orizont, nici un paznic.
Care, cu câinii lor, ne alungă mereu.
Să nu călcăm iarba.
Să nu furăm din grădini.
Când ajung lângă Arieş, răsuflu uşurat.
Urc panta şi ajung pe străduţă.
De-acum nu-i departe locul cu coropişniţele, curtea lui nenea Oniţă.
De câţiva ani ne aduce lapte.
Mersul ţeapăn şi cuvintele repezite mă cam ţin la distanţă, dar simt că nu este om rău.
Ajuns la poartă, încerc clanţa.
Drumul este liber.
Înaintez prin curte şi ajung la târnaţ.
Lătratul câinelui din lanţ îmi anunţă prezenţa.
Înainte de-a deschide uşiţa îşi face apariţia nevasta lui nenea Oniţă.
Mă recunoaşte.
După ce o salut, îi spun care-i problema.
- Du-te, du-te la gunoi!
Ştiu traseul.
Câinele, mai să rupă lanţul!
De asta mă grăbesc.
Din urmă, o precizare:
- Furca-i în grajd!
Toate sunt în ordine.
Despovărat de greutăţi, răstorn cu atenţie gunoiul.
Gunoiul plin de găuri.
Coropişniţele apar una după alta.
Mânjit de gunoiul cafeniu, cufundat în valurile înţepătoare, prind insectele dolofane şi le transfer în cutia cea mare.
Scrijeliturile lor sună înfundat.
Puţinul gunoi îl frământă de zor.
Trebuie să mă opresc.
Nu mai încap, oricât aş vrea să mai adun.
Sudoarea îmi ustură ochii.
Dar mai am ceva de făcut.
Să ridic grămezile de gunoi răsturnate ca să refac movila.
Altfel, mare supărare.
Parcă aud ţipetele piţigăiate ale stăpânului,de prima dată!
Reîntors în curte, câinele se repede din nou, tulburând liniştea.
Nenea Oniţă, apărut în pragul bucătăriei şi văzându-mi halul, mă trimite părinteşte spre fântână:
- Du-te şi te spală la halău!
Ştiu.
Ştiu cum să procedez ca să nu murdăresc apa.
Dar mi-e frică de câine, care-şi muşcă lanţul, înnebunit!
Mă liniştesc numai după ce închid poarta.
Nu înainte de a striga un “mulţumesc!” din toată inima.
Iată-mă târându-mă, prin praf, spre casă.
Obosit.
Transpirat.
Şi flămând foarte.
Cele trei cutii şi lopata abia le port cu trupul epuizat.
Dar, ce mai contează!
Mănânc de amiază ultimul.
Mama încă n-a venit de la birou.
Tata este plecat.
Sora mea, la fel.
Bunica şi mătuşa sporovăiesc în timp ce golesc farfuria.
Până seara, stau în grădină, sub mărul de vară.
Stau aşteptându-l pe tata să facem bagajele.
Şi să-i arăt capturile.
Toate au decurs conform planului.
Sosirea tatei.
Pregătirea sforilor şi a undiţelor.
Controlul momelilor.
Umflarea roţilor de la bicicletă.
Umplerea lămpii cu carbid.
Hainele.
Mâncarea.
Raniţa plină, cum n-am mai văzut.
Beţele legate în snop.
Cina.
Şi culcarea.
Oboseala şi emoţiile m-au frânt.
Noaptea n-a durat decât o clipă.
Abia mă trezesc la chemarea mamei:
- Scoală-te, că tata te aşteaptă!
Mă îmbrac cu greu în întunericul camerei.
Mama mă aşteaptă în bucătărie, cu micul dejun.
Sorb ceaiul şi înfulec pâinea cu untură.
Bunica, din pat, întoarsă spre mine, mă sfătuieşte, ca de obicei, prima:
- Ai grijă, că apele-s adânci la Murăş!
Ştiu, că am mai fost odată.
Şi continuarea mamei:
- Ce rău că nu ştii să înoţi!
Da, încă nu ştiu înota.
Toţi ceilalţi înoată, numai eu nu.
Termin de mâncat şi ajuns în curte, mă întâmpină Azor, lătrând şi scheunând din lanţ.
Dar, acum, nu-i dau atenţie şi merg la bucătăria de vară, unde pregătirile sunt aproape gata.
Bicicleta, înţepenită pe suport, poartă deja raniţa, legată la spate.
Undiţele şi pompa, de-a lungul barei.
În faţă, lampa cu carbid.
Pornim spre poartă.
Mama o deschide şi ieşim.
Cuvintele ei, puţin îngrijorate, ne urmăresc:
- Aveţi grijă de voi!
Răcoarea dimineţii îmi învăluie picioarele goale.
Aşezat pe bară, întors într-o parte, simt răsuflarea tatei, în ritmul pedalării.
- Unde ne întâlnim cu fraţii Chiorean?
Tata-mi răspunde, cu vocea puţin îngroşată, cu o mică întârziere, ca de obicei.
- La nenea Ilă!
Apoi, tăcere.
Cauciucurile scrâşnesc pe pietrişul şoselei.
Trec alţi biciclişti în sens invers, spre uzină.
Soarele răsare de după deal.
Genunchii tatei care pedalează.
Aerul ritmic, venind de sus.
Cu care mă obişnuiesc.
Apoi, primele semnale din poziţia incomodă.
Ajungem la întâlnire, fără să oprim.
- Bună dimineaţa!
- Bună dimineaţa, somnoroşilor!
Cine sunt somnoroşii?
Cele trei biciclete, în şir indian, rulează pe dreapta şoselei.
Noi suntem la mijloc.
O amorţeală mă face să-mi mişc corpul, în limitele reduse ale poziţiei.
Se pronunţă rar cuvinte.
Pescarii sunt atenţi la drum.
Zgomotele roţilor se unesc într-unul singur.
Trecem prin sate într-un traseu monoton.
Cei care pedalează sunt obosiţi.
Simt după viteza tot mai redusă a deplasării.
- Oprim la pod!
Semnalul dat de cel din frunte este aşteptat cu uşurinţă de ceilalţi.
Chiar şi de mine.
Sau mai ales de mine!
Aproape amorţit, abia cobor de pe bara bicicletei.
Toţi transpiraţi, pescarii îşi sprijină vehiculele de parapetul podului de peste Arieş.
Mă apropii şi eu şi privesc râul limpede.
Nu se vede nici un peşte.
Tata pompează aer în camere, verificându-le prin apăsare.
Aud glumele celor trei prieteni, în timp ce verific locurile de pescuit, apreciindu-le.
Apoi, pornim din nou.
Mai avem mai puţin de jumătate din traseu, până la capăt.
Efortul este mai vizibil, fiind tot mai cald.
Ne încrucişăm cu căruţe şi care, deplasându-se spre câmp.
Maşini puţine care să ridice praful.
Trecem de calea ferată şi intrăm în ultimul sat, aproape la amiază.
Pe uliţe, doar orătănii şi câini.
Căldura, lenevindu-i pe ultimii, abia dacă ne-au lătrat.
După câteva ocoluri, oprim la o margine, nu departe de sălciile Mureşului, la casa lui nenea Miron.
Ştiam că la dânsul vom ajunge.
I-am auzit pe traseu vorbind despre asta.
Nenea Miron, venind la târg, îşi lăsa căruţa şi calul în curtea noastră.
Acum, iată-l în târnaţ, ieşindu-ne în întâmpinare.
Fără copii, el şi soţia, erau foarte vizibil bucuroşi de oaspeţi.
Ca şi câinele, care nu lătra cu furie ca alţii.
Ce a urmat n-a avut nici o legătură cu pescuitul.
Bicicletele, garate în târnaţ.
Noi, spălaţi pe mâini şi pe faţă, invitaţi înăuntru, la masă.
Odăile mici, cu tavanul apropiat, foarte curate, dădeau o răcoare binefăcătoare.
Cuvintele care se schimbau, atenţia deferentă faţă de oaspeţi, familiaritatea pescarilor faţă de gazde, dădeau o notă cu totul deosebită atmosferei.
La care, au contribuit şi păhărelele de vinars, bineînţeles.
Apoi, mâncarea, cu felurile ei simple şi gustoase.
Şi atenţia care mi se dădea, în special.
Dar care mă cam deranja, prin insistenţa repetată.
Timpul trecea şi nimeni nu vorbea de pescuit.
Înfulecând de zor, auzeam de departe discuţiile.
Recolte.
Război.
Comunism.
Pericole.
Îngrijorare.
Apoi, tăcere şi moleşeală.
Când, parcă prin vis, şi îndemnul cuiva:
- Să mergem la apă!
Ieşim cu toţii afară.
Se despachetează bagajele.
Înăuntru se strâng vasele.
Nenea Miron merge în grajd.
Tata aduce undiţele, apoi pregăteşte raniţa cu cele necesare.
Abia aştept să pescuiesc!
Câinele, atunci când mă apropii, se gudură dând din coadă.
Găinile scurmă în gunoiul de lângă grajd.
Prin ferestruica grajdului ies rândunele.
Suntem gata.
Nenea Ilă strigă spre grajd:
- Baciu Miron, noi am plecat!
- S-aveţi noroc! i se aude vocea din întunericul acestuia.
Pornim pe cărare spre râu, unul în spatele altuia.
Eu, chiar dacă sunt ultimul, cu undiţa mea în mână, savurez poate cel mai mult momentul.
Gardul de nuiele, de-o parte.
Lanul de porumb, de alta.
Iată şi sălciile.
Cărarea coboară şi, dintr-o dată, se vede Mureşul.
Mai lat ca Arieşul şi lin, închis la culoare, aproape negru, Mureşul curge la vale printre pereţii de sălcii, fără zgomot.
Doar gâştele, în câteva stoluri, îi încreţesc apele.
Priponită de-un ţăruş, ne aşteaptă barca lui nenea Miron.
Asta am înţeles din planurile pescarilor.
Că vom trece cu barca pe celălalt mal, unde vom pescui.
Dar, mă încearcă o ciudată emoţie, ca o temere, văzând barca învechită, cu lopata trântită pe fundul ei, într-o baltă verzuie.
Se împart sarcini şi se programează transbordarea.
Întâi vor trece cei doi fraţi, apoi unul va reveni să îl ia pe tata, care, se va întoarce pentru mine.
Am înţeles că noaptea vom pescui dincolo.
Până când?
Vom vedea.
Privesc operaţiunile, aşezat pe malul uscat.
Departe, se văd dealurile împădurite.
Gâştele, găgăind, plutesc dintr-o parte în alta.
Apar primii ţânţari.
Dau cu palma după ei.
Se apropie tata, dirijând ambarcaţiunea cu mişcări line de vâslă.
Urcă raniţa şi undiţele, apoi cutiile cu momeală.
La sfârşit, urc şi eu cu atenţie, să nu clatin barca mai mult decât trebuie şi să nu-mi ud pantofii.
Aşezat ghemuit, ţinându-mă de margini, îl urmăresc pe tata, care, de pe bancheta de scânduri, împinge cu vâsla, pornind barca spre larg.
Apoi, la fel de lin ca şi înainte, dând de-o parte şi de alta, ajungem repede dincolo, unde acostăm între sălcii, lângă celălalt ţăruş.
Tata, echilibrând tangajul, debarcă bagajele şi apoi îmi întinde o mână, dirijându-mă spre ţărm.
Respir uşurat, în timp ce barca este legată cu lanţul.
Ridicând ustensilele, ne deplasăm în susul apei, până la un loc liber de pescuit, între desişurile de sălcii.
- Aici vei pescui!
Indicaţia o recepţionez ca şi ordinul cu momeala.
Apreciez imediat locul.
Apă lină.
Poate adâncă.
Nămol la mal.
Un crăcan rămas de la alt pescar.
În dreapta, pe malul părăsit, un fel de râpă cu salcâmi.
O curbă a Mureşului.
În stânga, mai departe, o insulă.
Şi satul, cu acoperişurile şi verdele grădinilor.
Pe cer, nici un nor.
Ţânţarii, bâzâind.
Voi lua pantalonii lungi şi jerseul din raniţă.
Şi basca, în locul pălăriei de paie.
Soarele, care se pregăteşte să apună.
Şi ultimele cuvinte ale tatei:
- Pregăteşte-ţi undiţa şi pescuieşte, pentru că noi mergem să punem sforile!
“- Am înţeles!”, răspund în gând.
Tata, împreună cu prietenii lui de pescuit, îşi iau într-o raniţă sforile şi momeala
şi se îndepărtează.
Rămas singur, mă grăbesc să montez bobina la undiţa de oţel, plumbul şi cârligul, apoi, încărcând două râme negre, din cutia mea mai mică, mă apropii de malul bătătorit de alţii şi evaluez locul.
Sălciile, cu ramurile atingând apa.
Gâştele, îndreptându-se alene spre sat.
Soarele, dispărut sub orizont.
Liniştea.
Desfăşor firul de pe bobină, care, cu buclele lui, se adună lângă picioare.
Balansez undiţa şi plumbul, formând un arc, tulbură în cădere apele, nu departe.
Simt când atinge nisipul din adânc şi se stabilizează.
Las undiţa jos, cu vârful sprijinit în furca usactă a crăcanului, şi merg la bagaje.
Hotărât să le am cât mai aproape, le transport pe rând lângă undiţă.
Deja este răcoare.
Îmbrac jerseul şi-mi pun basca, apoi, iau şi pantalonii de doc, peste cei scurţi.
Astfel echipat, flancat de raniţe şi undiţe, mă aşez şi iau băţul în mâini, aşteptând.
Aşteptând, mişcările de pe traseu.
Apa lină nu face nici un foşnet în curgerea ei, nici când atinge, în treacăt, ramurile subţiri ale sălciilor.
Dinspre salcâmi, de sub ţărmul abrupt de vis-à-vis, ţipă o pasăre de noapte.
Ţânţarii îşi fac apariţia.
Începe lupta.
Lupta cu ei.
Când cu o mână, când cu alta.
Schimbând undiţa, care nu dă nici un semnal.
S-a întunecat şi în jur, doar contururile vagi mai amintesc de realitatea locului, la lumina slabă a stelelor.
Cu undiţa în mâini, aproape amorţit, aştept, la fel de nerăbdător, prima tresărire de la capătul ei.
Minutele s-au adunat în ore, fără nici o schimbare.
Doar a întunericului, acum mai adânc.
Sau a ţânţarilor, dispăruţi după primele valuri.
Câteva înţepături mă irită.
Nelăsând undiţa dintr-o mână, cu cealaltă îmi potrivesc o raniţă la spate, în loc de pernă.
Aşezat astfel comod, simt cum încordarea se risipeşte treptat.
Tăcere deplină.
Şi nemişcare.
Doar ochii clipind, cu privirea cufundată în abisul cerului.
Stelele licărind îşi semnalizează prezenţa.
Încet, încet, încordarea acumulată, se transformă în moleşeală.
Ochii dispar, după pleoapele obosite, tot mai des.
Mă lupt cu somnul.
Îmi schimb poziţia.
Gândurile se apropie de situaţia reală.
Unde-i tata?
Unde-s ceilalţi pescari?
De ce nu se întorc la bagaje?
Abia acum realizez scena.
Sunt singur în noapte.
Singur, într-un loc pustiu, în tăcerea nopţii.
Şi peştii care nu trag.
Care nu trag la undiţă.
De ce oare?
În alte dăţi, prezent până seara târziu, pe Arieş, era altfel.
Se auzeau sărituri frecvente în apă.
Semne că peştii flămânzi căutau hrana.
Şi trăgeau la undiţă.
Mrene şi cleni.
Dar acum, nimic.
Îmi venea să las undiţa pe crăcan şi să mă culc între bagaje, dar ştiam, din spusele tatei, că peştele ar putea să o tragă în apă, oricând.
Ce-ar fi să strig?
Să-l strig pe tata.
Să ştiu unde este.
Să mă liniştesc.
Dar un alt gând apare din neant.
Care mă tulbură cu adevărat!
Dacă a păţit ceva?
Dacă barca s-a scufundat dintr-o greşeală?
Acolo, departe, unde s-au dus pentru sfori.
Şi ceilalţi îl caută fără succes.
Uitând de toate.
Uitând şi de mine.
Mai aştept.
Mă culc la loc, având raniţa la ceafă.
Privesc cerul.
Un tremur îmi traversează corpul, arătându-mi răcoarea nopţii.
Valuri de aer răcoros, ca o boare prelungită, se amestecă uşor cu aerul cald din juru-mi.
Mă ridic în picioare din nou.
Tot cu undiţa în mână.
Hotărât.
Hotărât să strig!
Să-l strig pe tata!
Simt cum hotărârea îmi modifică interiorul.
Ca un lichid ce se ridică prin nişte tuburi.
Mai sus.
Tot mai sus.
Până când izbucnesc.
- Tatăă!
Strigătul taie noaptea.
Taie întunericul ca un fulger.
Liniştea se sparge în cioburi şi ecoul dinspre râpă mă izbeşte în plin şi se pierde în spate.
Trec secunde de aşteptare.
Fiori necunoscuţi îmi bântuie corpul.
Începând de la picioare, în sus, până la obraji.
Ca o emoţie.
- Tatăă!
Fălcile descleştate din încordare, eliberează chemarea din nou.
Mai puternic,
Mai sonor.
Ecoul dispare în urmă, când aud un răspuns.
Un răspuns în apă, pe suprafaţa ei.
Oare să fie vâsla?
Aştept.
Aştept câteva secunde, dar nu se întâmplă nimic.
Poate un peşte adormit s-a trezit la strigătul meu.
Sau un şobolan.
- Tatăăă!!
Strigătul, disperat de data aceasta, atât de profund, atât de tragic, mă face să simt
lacrimile umezindu-mi obrajii.
Apoi, un răspuns neaşteptat îmi retează speranţa.
Lătrat de câini!
Nu departe, în stânga.
Alţi fiori mă străbat.
Mă poziţionez între rucsacuri.
Trag undiţele adulţilor peste ele.
Tac.
Tac şi aştept.
Undiţa, în mâini, o unealtă inutilă.
Sau armă?
Armă de apărare?
Minutele se scurg în noaptea fără capăt.
Nu mi-e mai somn.
Nu simt nici răcoarea nopţii.
Din contră.
O căldură neaşteptată mi-a invadat corpul şi a ocupat toate poziţiile.
Lichidul interior urcă brusc şi răspândeşte strigătul cu o nouă stimulare:
- Tatăăă, tatăăă!!!
Nici nu s-a pierdut ecoul bine, că răspunsul câinilor a răbufnit pe dată.
Prompt şi în continuă creştere.
Fiorii m-au străbătut ca un curent electric, în toate direcţiile.
Lătrăturile multiple se auzeau tot mai puternic.
Unele, răguşite, altele, mai subţiri.
Automat, ca în febra unor pregătiri forţate, rulez firul pe bobină.
Degetele întorc butonul şi aud plumbul blocat la primul inel, în vârful undiţei.
Câinii se apropie printre tulpinile de porumb.
Foşnete şi lătrături.
Tot mai apropiate.,
Ca o cădere de grindină şi vaiete prelungi.
Cu arma în mâini aştept atacul.
Nălucile apar în bezna fremătândă.
Lătrând în canonadă.
Spaima mă înstrăinează.
Nu mă recunosc.
Ridicat în picioare, îndreptat cu undiţa spre ei, urlu şi eu, ca un animal:
- Maarş!
- Maarş de-aici!!
Şi fac gesturi de atac în direcţia lor, cu undiţa.
Plumbul forţează frâna şi derulează firul.
Se aude bufnetul lui, undeva, în iarbă.
Încordat, rulez firul la loc.
S-au oprit la o anumită distanţă.
Văd umbrele lor mişcându-şi doar capetele.
Latră în continuare, dar sesizez o schimbare.
O schimbare în tonul lătratului.
Acum, mai liniştit parcă.
Mai potolit.
Şi aşteaptă ceva.
Aşteaptă ceva să se întâmple.
Trec secundele aşteptării.
De-o parte şi de alta.
Transpirat, simt cum picăturile ajung la sprâncene iar cele de pe spate, alunecând prin adâncitura acestuia.
Secundele se adună în minute.
Iar acestea, urmând unele după altele în ceasornicul aşteptării, produc schimbarea.
Câinii nu mai latră.
Potoliţi, stau aşezaţi unul lângă altul, pe picioarele de dinapoi.
Contururile lor, decupate pe fondul ierburilor şi al tulpinilor din spate, le pot număra acum.
Sunt patru.
Patru paznici ai nopţii.
Cărora, strigătele mele, le-au tulbrat somnul, odihna binefăcătoare.
Obosit, cu încordarea topindu-se în noua siguranţă, mă aşez la loc, nelăsând arma din mâini.
Parcă s-a încheiat o înţelegere.
O înţelegere între părţi.
Eu nu mai strig.
Ei nu mai latră.
Din nou timpul trece pe nesimţite.
Din nou somnul îmi dă târcoale.
Un sunet din apă, acolo spre râpă, tulbură liniştea.
Privind într-acolo, zăresc la orizont primele semne ale sfârşitului nopţii.
Primele semne ale zorilor.
Întorc privirea spre nălucile lătrătoare ale nopţii.
Surpriză.
Nici urmă de ele!
Cum au dispărut, fără să aud un foşnet măcar?
Lacrimile îmi apar între pleoape, când, un clipocit uşor, anticipează barca.
Şi glasul tatei, mustrător părinteşte:
- De ce tot strigi?
2008