#10 Norul-nicovală
de V. Umbreanu
Doar dimineaţa au tras clenii.
Mă şi vedeam cu răcitorul plin.
Cu emoţia inundându-mi tot corpul, vibrând uniform, treceam dintr-un loc în altul pe malul drept al Mureşului.
Pe ţărm înalt sau în repezişuri, la sălcii sau în curbe, mă apropiam de podul plutitor.
Când, brusc, pluta nu s-a mai mişcat.
Şi n-a mai pornit în viteză.
Parcă şi aerul s-a schimbat.
Apele limpezi ale râului parcă s-au golit de peşti.
Clenii s-au ascuns.
Nici albişoarele nu mai săgetau suprafeţele.
Nu-mi venea să cred!
Aşteptam minute în şir tresărirea cunoscută a plutei de tuleu.
Schimbam locurile.
Nimic.
Nici o mişcare.
În sfârşit, dacă peştii fac pauză, fac şi eu.
Mă hotărăsc să-mi potolesc foamea.
Care demult mă avertiza, dar, din cauza clenilor hrăpăreţi, am tot amânat-o.
Acum mă opresc.
Las undiţa pe iarbă.
La fel, răcitorul portativ de pe umăr.
Cu puţinii peşti.
Şi cu calupul de gheaţă.
Care-mi irită clavicula.
Descarc şi raniţa.
Cobor la apă, să-mi spăl mâinile şi faţa.
Căldura verii a devenit înnăbuşitoare.
Dar dacă va ploua?
Oare nu au simţit peştii apropierea unui front atmosferic?
Cerul senin şi frunzele nemişcate nu desconspiră schimbarea vremii.
Din aval se-aud zgomotele lanţului de la bac şi glasurile celor care trec.
Iau masa la iarbă verde.
Nimeni nu mă conturbă.
În spate, plopii şi sălciile, printre care un drum de ţară.
În faţă, şuieratul repezişului.
Undiţa, nemişcată.
Pâinea cu slănină îmi astâmpără foamea.
Simt cum mă reîncarc energetic.
Sorb apă din sticlă.
Din punga de plastic iau două bomboane acrişoare.
Închid raniţa, strângând şi înnodând şnurul.
Când, mă surprinde tunetul!
Primul tunet.
Deşi îndepărtat, undeva deasupra Apusenilor, în liniştea relativă, a căzut ca o ameninţare.
Şi ca o explicaţie.
Pentru acalmia pescuitului din ultimele ore.
Mă ridic şi-mi înham bagajele.
Prind undiţa, recuperez firul cu momeala neatinsă şi o pornesc la vale.
Pe drumul de ţară, apoi pe cel pietruit care duce la balastiera de după bac.
Văd norii ameninţători deasupra munţilor.
Săgeţile ramificate ale fulgerelor sfâşie cerul întunecat.
Munţii nu se mai văd, ploaia îi acoperă.
A pornit şi vântul.
Care, culcă la pământ iarba de pe mirişti şi apleacă porumbul înalt.
De la bac părăsesc drumul şi aleg cărarea care duce la gară, folosită de navetişti.
Vântul se înteţeşte.
Şi-şi schimbă direcţia.
Frontul norilor se bifurcă şi, în câteva minute, soarele, iarăşi, scaldă valea Mureşului.
Deasupra Teiuşului se formează un curcubeu.
Încetinesc pasul şi trec printre trestiile care mărginesc pârâul cu puntea de beton.
Vântul apleacă vegetaţia în toate părţile.
Tunetele s-au îndepărtat.
Se văd iarăşi munţii peste care ploaia cade în fâşii subţiri.
Părăsesc şi cărarea şi traversez ogorul cu lucernă, pentru a ajunge la ţărmul înalt, cu cleni, din curba Mureşului.
Care, în fiecare an îşi lărgeşte bucla, surpând când holdă, când lan de porumb.
Doar tufele de porumbar mai rezistă într-un flanc.
Şi cei câţiva salcâmi tineri, cu rădăcinile atârnând în gol.
Şi cele două trunchiuri ieşind de sub pietriş, după mii de ani de închisoare.
Cu ridurile scoarţei necarbonificate încă.
Aici mă opresc.
Vântul iarăşi îşi schimbă direcţia.
Acum bate dinspre podul de peste Mureş, de unde se-aud trenurile trecându-l.
Câteva picături cad în rafale.
Privesc în sus la norii rarefiaţi.
Nu scot pelerina.
Bagajele alături, pentru orice eventualitate.
Arunc până departe pluta groasă de tuleu, cu broscuţa ca momeală.
Apoi, recuperez încet firul şi tuleul se opreşte chiar sub mal, în apă adâncă.
Aştept.
Pe păşunea de pe celălalt mal, vitele bălţate se deplasează încet, păscând.
Doi băietani şi câinii se fugăresc pe sub plopii aproape uscaţi.
Pe unul dintre ei cârâie, o cioară grivă.
Doi vindirei ţipă, rotindu-se prin aer şi aşezându-se pe altul.
Ştiu, acolo au cuib.
Privesc apa.
Întunecată din cauza norilor, chiar dacă mai iese şi soarele, nu arată nici un peşte.
Pluta rămâne nemişcată.
Din spate se aud glasurile celor care trec pe cărare, spre gară sau spre bac.
În faţă, vitele.
Şi păsările.
Copiii s-au liniştit.
Stau sub copacii groşi, cu câinii alături.
Îmi ridic privirea spre dealul erodat de ploi.
Cu râpe.
Cu plantaţia de pini, de la poale.
Cu ierburi şi tufişuri, spre culme.
Şi mai sus.
Aproape că scap undiţa din mâini!
Nu se poate!
Nu se poate să văd aşa ceva!
Cum de n-am privit până acum zona?
Cum de nu mi-a atras atenţia?
Eu, care, oriunde mă aflu, privesc cerul.
Cu schimbările lui.
Cu surprizele lui.
Cu minunile lui.
Denumite nori.
Să fiu luat prin surprindere acum?
Ochii nu se satură să privească!
Las undiţa în lucernă.
Aş vrea să vorbesc.
Aş vrea să vorbesc cu cineva.
Să comunic.
Să iau martori la eveniment.
Să iau martori la fenomen!
Iată, se schimbă văzând cu ochii!
Un nor enorm!
Ivit deasupra dealului.
Şi care se înalţă mereu!
Şi care se lăţeşte mereu!
Cu o fâşie vaporoasă în partea cea mai înaltă.
Împinsă mereu în sus.
De vâltoarea clocotitoare a buclelor din adânc!
Luminate în plin de soare.
Nu ştiu la ce să privesc întâi!
Şi apoi.
Şi iarăşi apoi.
Mi-ar trebui zeci sau sute de ochi pentru a înregistra.
Şi pentru a urmări schimbările.
Din atâtea şi atâtea părţi.
Se tot înalţă!
Cuşma lăţită, aproape că ocupă jumătate de cer!
Şi roţile mişcătoare de dedesupt, ca într-un angrenaj, îl înalţă şi-l dezvoltă în toate direcţiile.
Iată, vine şi spre mine!
Parcă ocupă dealul şi se va rostogoli peste Mureş.
Se-aude primul tunet.
Înfundat, dar puternic.
Şi fulgerele, care coboară.
Râd.
Râd singur, cuprins de o frenezie nemaiîntâlnită!
Exclam fără să mă pot opri:
- Extraordinar!
- Extraordinar!!
Alte cuvintre sunt de prisos.
Nu de prisos ci fără obiect.
Sau de prea mult obiect!
Cuvintele nu pot descrie minunea!
Cum se schimbă!?
Maşinăria lucrează!
Parcă-i un sculptor în plină activitate.
De creare.
De creare a unei opere de artă.
Priviţi, priviţi marginile!
De-o parte şi de alta, ca nişte capete de copii !
De copii angelici!
Cu profiluri în relief, cu frunţi şi cârlionţi!
Şi simetrice.
Absolut simetrice!
Privesc în stânga şi în dreapta.
Să mă conving.
Nu, în dreapta are ceva în plus.
Dar totul e o mişcare.
Îmi scapă!
Îmi scapă lucrarea!
Sunt prea aproape.
Şi prea puţin înzestrat pentru a o cuprinde.
Jos, undeva, plouă.
La câţiva kilometri doar.
Tunete şi fulgere.
Albul strălucitor şi smălţuit!
Cu gama de umbre până la realizarea culorilor.
Interferenţe.
Schimbări continue.
Un curcubeu se iveşte, ca o apoteoză.
Apoi, ceva se schimbă.
Ceva schimbă în rău!
Se distruge!
Buclele se topesc.
Formele dispar.
Dispar, văzând cu ochii!
Nu se poate!
Ce-a fost?
Nici zece minute de extaz!
De înălţare până la magnific.
Şi-acum, căderea.
Căderea în gol.
În golul propriei opere.
O agonie!
Fâşia frontală s-a subţiat până la dispariţie.
Formele s-au pierdut în anonimat.
Simetria s-a evaporat în banal.
Ca un balon.
Ca un balon dezumflat.
Aşa arată acum!
Nu se mai văd fulgere.
Nu se mai aud tunete.
Din curcubeu a rămas doar o dungă incertă.
Norul, într-o implozie generalizată, parcă se retrage înspre un bârlog al cerului.
Dincolo de orizont.
Iată, scade rapid, dincolo de deal, până nu se mai vede.
Albastrul cerului pare vătuit.
O ceaţă cenuşie îi acoperă faţa.
Pe obraji descopăr picături.
Nu de la ploaie.
Apoi, apar regretele.
Că n-a durat mai mult.
Că n-am avut creion şi hârtie, să fac o schiţă, cât de sumară.
Sau că n-am avut aparat de fotografiat.
De filmat, ce să mai zic!
Nu pot pescui.
Nu pot să iau undiţa.
Mi se pare o impietate.
Toate îmi apar derizorii.
Cum s-a putut aşa ceva?
Cred că a fost, cu adevărat, o şansă.
Cred că a fost ceva, cu totul şi cu totul unic!
Un miracol, un miracol natural!
Dar, ce sărace sunt cuvintele!
Şi încercările mele de a descrie cele câteva minute de extaz.
Doar buzele, scapă din adânc, adevărate unde ale minunii care se îndepărtează.
Care se tot îndepărtează.
- Norul-nicovală.
- Norul-nicovală!
2001