#09 Ţugu-ţugu bum-bum
de V. Umbreanu
Ceaţa de dimineaţă şi răcoarea ne-au arătat cât de călduroase erau pulovărele.
Deşi vara se apropia de sfârşit, tentaţia pescuitului mai făcea să sticlească privirea micii pescăriţe Sma.
În sfârşit, se ivise ocazia de a-mi ţine promisiunea.
Promisiunea de a o lua participantă la o partidă de pescuit.
Mă înţelesesem cu vecinul meu să facem o ieşire la Mureşul Mort şi cum vremea se păstra frumoasă mi-am luat şi ucenica, împreună cu fratele ei.
Aşa, în formaţie cvadruplă, gonim pe şoseaua pustie, dar încetinind în zonele cu vizibilitate redusă.
Satele rămânând în urmă, după ce facem slalom prin orăşelul încă adormit, oprim pe ţărmul înalt şi parcăm sub umbrela unui castan.
Dintr-o curte ne ia în primire un căţel, deranjat din somnul fără vise.
După ce ne încărcăm cu undiţe şi bagaje şi şoferul închide maşina, lătratul încetează şi noi coborâm pe cărarea abruptă şi lunecoasă spre baltă.
Dârdâim de-a binelea!
Şi aşa o să facem până ce soarele, care răsare de peste dealuri, îşi va înzeci undele calorice.
Mai ales că vom pescui în umbrele pantei şi a sălciilor bătrâne, rămase ca nişte repere de pe când râul îşi purta apele prin bulboanele mişunând de somni.
Dar acum, de când cursul unduie destul de departe de-aici, în apele stagnante şi-au găsit sălaşul doar speciile de baltă.
Din care voiam să mai recoltăm câteva kilograme.
Până ne găsim locurile, trecem de localnicii care aveau în juvelnice primii caraşi.
Apoi studiem balistica bulgărilor de mămăligă spre apă.
Ne pregătim beţele, punem momeala şi, în sfârşit, centrul atenţiei se stabileşte pe plute.
-Începe concursul! îmi atenţionez coechipierii.
Sma îmi răspunde printr-un zâmbet care măreşte la maxim distanţa dintre maxilare şi doar prin mormăituri din părţile bărbăteşti.
Am înţeles.
Toată lumea este atentă, este în alertă.
Mă concentrez deci, şi eu, asupra plutei, nu fără a trage ochiade celor din preajmă.
Cine va sparge gheaţa?
Cine va prinde primul peşte?
Ceaţa s-a risipit, doar deasupra Mureşului, dincolo de dig, mai pluteşte ca o dâră, dar şi ea va dispare curând.
Soarele încălzeşte şi uitate sunt orele de răcoare.
S-au schimbat culorile apei, s-au diversificat umbrele.
Pe luciul apei se văd primele cercuri concentrice, semn că s-au trezit şi peştii.
Acum îi aşteptăm cu masa întinsă.
Dar, dezamăgire, plutele rămân nemişcate, oricât le schimbăm poziţia şi încărcătura din cârlige.
Chiar dacă, uneori, tresărirea uneia sau alteia aprinde speranţa, finalul este acelaşi: ori momeala este părăsită ori este ciugulită şi plutele îşi reiau poziţia de balize încremenite.
Încordarea iniţială este înlocuită de apatie, apoi de nepăsare.
Nici chef de vorbă nu prea avem.
Vecinul schimbă locul, dispărând dincolo de sălcii.
Sma priveşte tristă întinderea apei. Fratele ei la fel.
Cele câteva raţe care îşi fac apariţia, înviorează pe moment piesa dar recade repede în anonimat.
Fără să ne dăm seama am ajuns la amiază, dar peştii şi-au dat în altă parte întâlnire.
Dar, în tot răul şi un bine.
Foamea, semnalizându-ne brusc pretenţiile, a pus-o pe mica pescăriţă să facă pe gospodina.
Şi iată-ne, sub soarele amiezii, învăluiţi de arşiţa surprinzătoare, cum ne înfruptăm din sanviciurile pregătite cu meticulozitate: pâine proaspătă în felii subţiri, chifteluţe, ouă, roşii, ardei şi, ca desert, prăjitură cu mere de vară.
• Vă trage undiţa! aud exclamaţia partenerei.
Şi, într-adevăr, vârful undiţei balansa deja printre ierburi iar firul făcuse o buclă în urmărirea plutei submerse.
Mă ridic, înţep şi recuperez primul caras.
Primul caras cât palma doar dar, începutul este cel mai greu, presimt că vor urma şi ceilalţi.
În timp ce şerveţelele şi cutiile dispar în raniţă, buna dispoziţie revine, dar nu pentru mult timp.
Nu pentru mult timp fiindcă revirimentul aşteptat nu se prefigurează, plutele rămân în continuare nemişcate.
Astfel ne găseşte vecinul de breaslă, care revine dintre sălcii doar cu câţiva albişori în tolbă.
- Nu merge, nu merge deloc treaba!
Glasul lui dezamăgit este ecoul stărilor noastre.
- Hai să schimbăm locul, să ocolim balta şi să încercăm vizavi!
Propunerea mea este acceptată.
Strângem ustensilele de pescuit, înhămăm bagajele şi o pornim pe cărarea de sub ţărm.
Atenţi să nu alunecăm, dând la o parte bălăriile, după o cale de un sfert de oră, ne repoziţionăm pe locurile dintre papură şi trestie.
Momim locul şi schimbăm încărcătura din cârlig, în loc de gogoloţul auriu, râme roşii de gunoi.
- Trebuie să tragă acum!
Optimismul meu este susţinut şi de ceilalţi concurenţi.
Dar şi de schimbarea adâncimii apei, a coborârii soarelui către apus şi chiar de mişcările de la suprafaţa apei.
Trec minute de tăcere şi de aşteptare.
Şi ca să nu se repete apatia de până acum, încep să perorez.
- Cred că trebuie să chemăm peştii!
- Cum să-i chemăm? întreabă vecinul.
Sma mă priveşte întrebătoare:”adică ce vreau să zic?”
- Să-i chemăm nu numai prin gânduri, prin telepatie, ci şi prin glas, prin cuvinte adresate peştilor!
- Ha, ha ha! se aude răspunsul pescarului matur.
- Eu vorbesc serios! dau replica promptă, nelăsând să plutească suspiciunea sau chiar ilaritatea asupra celor spuse.
- Şi ce-o să le zici? vine întrebarea normală din partea celui care nu crede.
- Am o chemare pe care am repetat-o în gând până acum!
- Ce chemare?
De data aceasta, cu o urmă de joacă, de umor gata să răsară din neant, mă apostrofează pescăriţa, trezită din dezamăgire.
- Ţugu-ţugu, bum-bum! trântesc eu expresia magică.
- Ha-ha-ha-ha!! râde şcolăriţa noastră, pufnind şi săltând undiţa uşoară, de parcă ar fi dat după libelulele albastre care tăiau felii de spaţiu împrejur.
- Fii serios! mă luă în primire vecinul, jignit că atentez la părerea lui despre mine.
- O să vedeţi! răspund cu glasul ferm şi cu tonul ridicat.
Şi, ca să le demonstrez eficacitatea reţetei, încordat până la rigiditate, cu privirea fixă asupra plutei, pronunţ răspicat silabele magnetice:
- Ţugu-ţugu, bum-bum!
Liniştea instalată, gândurile interferente, neîncrederea şi speranţele, au ridicat tensiunea aşteptării până la cotele dintre realitate şi superstiţie.
Brusc, pluta face o mişcare rotitoare pe loc, se scufundă şi dispare spre larg.
Mişcarea reflexă promptă, de înţepare şi de recuperare, ridică în aer şi aduce pe ţărm peştele.
- Ce v-am spus? râd eu, după ce-am pronunţat, înadins sacadat, cuvintele.
Desprind plătica din cârlig, mă aplec şi-o introduce în juvelnic, lângă carasul plictisit.
Nu era mare, dacă avea 200 de grame, dar nu greutatea conta, ci metoda teoretică dând rezultate practice.
Dând rezultate practice la comandă!
În faţa concurenţei!
În faţa concurenţei şi a juriului, în acelaşi timp.
O privire de amuzament de-o parte, şi, de neîncredere suspicioasă, de cealaltă.
Pun altă râmă, arunc în acelaşi loc şi, după câteva clipe de savurare a momentului, lansez incantaţia din nou:
- Ţu-gu ţu-gu, bum-bum!
Apoi, încrezător în forţele mele paranormale, privesc liniştit pluta şi aştept urmarea.
Urmare, care nu se lasă prea mult aşteptată.
Pluta se mişcă din nou, se roteşte-ntr-o parte şi, scufundându-se ca şi mai înainte, se îndreaptă către mijlocul bălţii.
Urmarea?
Cea cunoscută!
Înţepare discretă, recuperare rapidă şi plătica balansează deasupra ierbii, argintând-o parcă.
Privirile stupefiate nu pot fi descrise exact.
Să vezi şi să nu crezi!
De la opoziţia iniţială până la graniţa îndoielii.
În timp ce undiţele lor rămâneau ca nişte ramuri uscate deasupra apei, a mea realiza arcuri de cerc.
Aducând din lumea subacvatică fructele vrăjitoriei.
Fructele coapte ale fabulei lui Esop!
Sma mă privea încântată.
Dezamăgirii propriei neputinţe i-a luat locul amuzamentul comic al scenetei.
Al scenetei care se scria şi se juca pe loc, în mod spontan dar şi lucid în acelaşi timp.
În timp ce peştii făceau cunoştinţă în plasa de lângă mal, o nouă încărcătură ajunse în adâncul apei şi spectatorii, de-acuma, aşteptau continuarea experimentului.
Continuarea experimentului unicat.
Aşteptările le-au fost satisfăcute.
Se auzi din nou expresia onomatopeică.
Nu ştiu dacă au sesizat şi schimbarea din modelarea ei, cu o urmă de pufnire, neretezată integral şi la timp din repetiţia subconştientă.
Dar, şi dacă n-a scăpat atenţiei, a fost repede bruiată de plescăitul noii capturi.
Pescăriţa râdea în hohote.
Lăsă undiţa jos şi, lovindu-şi coapsele cu palmele, împrăştie în jur undele ei vesele binecunoscute.
Chiar ieşită din concurs, situaţia creată suplinea cu mult aşteptările.
Sau chiar neaşteptările!
Dar, de cealaltă parte nu era distracţie.
Nu era distracţie şi nici înţelegere.
O altă undă năvălea peste comic, se intersecta cu hazardul şi anume o tensiune nervoasă, o inacceptare făţişă care, fiind soră cu invidia, tenta la imitare.
- O să spun şi eu “ţugu-ţugu bum-bum”!
Vocea prietenului meu din vecini suna straniu.
Găseai în ea de toate, în amestec eterogen.
Neîncredere,
Opoziţie.
Surpriză.
Teamă de ridicol.
Dorinţă de încercare.
- N-ai voie! îl reped cu glas răspicat
-Este invenţia mea, este momeala mea personală!
Şi continui:
- Eventual dacă-mi ceri voie, dacă mă rogi!
Sma, departe să se frâneze şi să accepte situaţia aşa cum era, hohotea de râs.
Hohotea de râs şi mă punea într-o situaţie jenantă.
Într-o situaţie jenantă prin care, pescarul nostru putea crede că-mi bat joc de el, de credulitatea sau de incredulitatea lui.
Nici cum nu era bine!
Nici să fii serios, nici să faci haz.
Aruncând momeala înnoită şi pronunţând cuvintele fatidice, am simţit privirile lor urmărind poziţia plutei victorioase.
Dar, veni repede şi atacul din flanc, din flancul drept.
- Ţuguţugu bumbum!
Pronunţat repede şi mai mult într-o şoaptă furişată dintre nişte buze nerăbdătoare, expresia-pirat o făcu pe Sma să se întoarcă spre mine, în aşteptarea replicii.
Care nu întârzie prea mult, din acel moment.
Parcă ea a dat semnalul defensiv.
- Degeaba încerci! îmi apostrofez tovarăşul.
- Peştii nu-ţi recunosc vocea şi nu vor veni la undiţă!
Şi chiar atunci pluta mea porni în vilegiatură şi în câteva clipe o altă plătică poposea în iarbă.
Identică celorlalte.
Soră de generaţie.
Imediat Sma se concentrează asupra plutei care, pe loc, este gata să se scufunde.
Nu mai are răbdare şi smuceşte viguros.
Carasul auriu, în saltul spre uscat, ridică moralul, deşi cam târziu.
Soarele coboară spre apus.
Umbrele se alungesc şi răcoarea revine.
Dincolo de Sma şi fratele ei, mai rezervat şi tăcut, se bucură de o captură.
Toate undiţele se activează, în afară de a vecinului care, în evidentă depresiune nervoasă, bombăne şi priveşte mai mult înspre plutele noastre.
Jos, lângă mal, peştii se agită în închisoarea nedorită.
- Ţu-gu ţu-gu bum-bum, auzim din nou, cu intonaţie îndârjită!
Dar pluta nu i se mişcă.
Recuperează, studiază momeala şi aruncă din nou.
Imediat pronunţă formula, celebră de-acum.
Urmarea, dezamăgitoare.
Pluta mea, nemişcată, aşteaptă la microfonul înserării, semnalul specific.
Cu voce tunătoare, ca pentru un finiş câştigător, rostesc peste ape:
- Ţugu-ţugu, bum-bum!
Şi aştept premiul.
Cu toţii privim pluta.
În atmosfera tensionată, ochii caută să descopere cea mai mică tresărire, cea dintâi crispare a apei.
- Vezi că nu-ţi trage? rosteşte, oarecum triumfător, vecinul necăjit.
Dar, n-a terminat să-şi pronunţe sentinţa răutăcioasă că pluta, în stilul obişnuit, îşi va urma direcţia tracţionării.
Îşi urma calea istorică.
Eu n-am făcut decât o simplă formalitate.
Să înregistrez plătica numărul 5, nici mai mare, nici mai mică decât celelelte, care, agitate, o şi aşteptau în celulă.
Nimeni nu mai râdea.
Nici nu mai comenta.
O tăcere jenantă se instală în clipele următoare, când, lăsând-o lângă ceilalţi băştinaşi, mi-am dat seama că, pe moment, coarda este prea întinsă.
Coarda este prea întinsă ca să comentez evenimentul.
Vecinul pescar, şi şofer, tăcut, începe să demonteze undiţa.
Mi-am dat seama că epilogul nu trebuia materializat.
Privindu-mă, tinerii pescari au aşteptat încuviinţarea mea.
Dând din cap, am făcut şi noi acelaşi lucru.
Dar Sma, apropiindu-se complice, mă întrebă pe şoptite:
- Chiar la comanda “ţugu-ţugu bum-bum” i-aţi prins?
- Bine-nţeles! i-am răspuns, în acelaşi fel.
Neîncrezătoare, dar cu realitatea ca dovadă de necontestat, mai privi ciudat spre mine înainte de a-l urma pe şofer.
Ultimul în şirul indian, pe cărarea care ocolea balta, în drum spre maşină, am mai privit odată suprafaţa apei, în înserarea care ne cuprindea.
Buzele gândului, fine, vibrând de-o emoţie nedefinită, au mai rostit odată silabele transcedentale:
- “Ţu-gu ţu-gu, bum-bum!”
2001