#07 Acoperişul

de V. Umbreanu

Vara era în toi.

Zilele senine şi calde alternau cu ploi în averse, după care aerul, plin de miresmele florilor din grădină, ne dilata nările şi respiram cu nesaţ.

Atunci, de pe trotuar, coboram în iarba care se înălţa văzând cu ochii şi ne aplecam asupra corolelor larg deschise.

Sorbeam parfumul lor ca şi culorile lor, pure şi proaspete.

Fiul meu, licean de-acuma, a rămas un admirator al naturii.

Deşi pregătirile pentru admiterea la facultate îi acaparau timpul şi energiile, mai bântuiam traseele copilăriei din când în când, iar dacă nu, ne mulţumeam cu grădina.

Gazonul completat cu flori de câmp, umbra tufişurilor şi nucilor, cele câteva straturi de legume şi zarzavaturi, ne delectau deconectându-ne de la activităţile intelectuale.

Deşi cu mersul greoi, uneori ne ţinea companie şi bunică-sa.

Astăzi, fiind duminică, am primit vizita unei colege de birou a mamei, însoţită de fiica dânsei.

După câteva minute în interior am ieşi cu toţii afară.

Întâi pe banca de sub streaşină şi pe scaune, apoi prin grădina inundată de lumină, dar şi cu multe cotloane de umbră.

A fost un adevărat pelerinaj.

Un adevărat pelerinaj pentru că n-a rămas sector nevizitat şi necercetat.

Am început cu cel economic, cu straturile în care am etalat, cu un pic de mândrie gospodărească, ceapa şi morcovii, roşiile şi mărarul, fasolea şi spanacul, chiar dacă pe mici suprafeţe.

Apoi am continuat cu partea floricolă în care, acum erau înflorite cârciumăresele, gladiolele, pejma, petuniile şi daliile.

Nimic nu a rămas neadmirat şi neapreciat.

Ghid a fost liceanul, înălţat neaşteptat de mult faţă de copilul cu care eram obişnuit atâţia ani.

El şi tânăra soţie mergeau în faţă.

Murmurul conversaţiei îl înregistram de la câţiva paşi, în slalomul de pe cărările trasate paralel.

În urmă, cele două pensionare, cu alte subiecte de conversaţie.

Eu, la mijloc, singur, cu gândurile pendulând libere.

În final am revenit la umbră.

Oaspeţii s-au servit cu biscuiţi din vasul de pe taburet.

Tocmai când fluxul cuvintelor s-a mai redus, fiul meu a lansat propunerea salvatoare.

Să urcăm pe acoperiş.

Acest inedit punct turistic l-am descoperit de mai mulţi ani.

Ca o replică la dealurile din împrejurimi.

Şi a pasarelei de lângă gară, degradată tot mai mult.

Căutam înălţimile să putem vedea până departe.

Şi să admirăm fenomenele atmosferice, norii în special.

Aşa am descoperit înălţimea cea mai apropiată.

Unde, pe hornul din vârf, rămâneam minute în şir, îmbătaţi de detaşare şi libertate.

Aşa că, propunerea a fost primită în unanimitate.

Surpriza oaspetelor s-a văzut în reacţie.

- Cum pe acoperiş?

- N-o să cădeţi? a replicat colega mamei.

Am asigurat-o că n-o să cădem, că am bătătorit traseul în ultimii ani, că o să avem grijă de fiica dânsei, să nu i se întâmple nimic neplăcut. Mama ne-a sprijinit, deşi nu prea convingătoare.

Cu toată îndoiala şi îngrijorarea din glas şi din privire, am început pregătirile.

Pentru doamnele vârstnice am instalat două scaune în iarbă, sub ramurile alunului de lângă poartă.

Noi, tinerii, am urcat în pod, pe scările din cămară.

Becul aprins a descoperit privirilor această ciudată parte a locuinţei.

Cu obiecte depozitate, pline de praf.

Cu ziare întinse pe jos, pe care s-au uscat florile de tei, pentru ceai.

Cu păienjenişuri şi cuiburi de viespi.

Cu sârmele pentru rufe la uscat.

Eram într-un tărâm al trecutului.

Tânăra soţie păşea încântată pe cărările de scânduri şi exclamaţiile ei se potriveau cu fâşiile de lumină ce tăiau penumbra, strecurate printre ţiglele vechi.

Înaintam în şir indian, fiul meu făcând şi aici pe ghidul, iar eu încheind grupul.

Asta, până la locul de escaladare.

Acolo am trecut eu în frunte.

Şi am deschis calea spre ascensiune.

Spre ascensiunea în cer.

Adică am scos ţiglele, atâtea cât să ne ridicăm corpurile printre stinghii.

De pe scăunelul care aştepta aici, în umbra podului.

Primul s-a ridicat pe braţe liceanul, expert după atâtea ieşiri din ultimii ani.

După ce a dispărut de la vedere, s-a urcat pe micul podium oaspetele nostru, încântat de surpriza din program.

Privirea, mimica, gesturile şi cuvintele debordau de plăcerea trăirii.

Sprijinită de braţe, ajutată de la spate, a reuşit să-şi susţină trupul plinuţ cu genunchii, obturând spaţiul de trecere.

Ce contează că pantalonii de catifea, vişinii, s-au prăfuit un pic!

Acolo sus, partenerul, galant, a prins-o de mâini şi i-a arătat cum să se echilibreze pe ţiglele înclinate.

Echilibrare uşurată de lichenii şi rugozităţile adunate de scurgerea timpului şi de tălpile cauciucate ale pantofilor.

Apoi am urcat alături pentru a continua până pe pisc.

Mamele noastre ne-au primit cu exclamaţii de jos.

Cu exclamaţii şi cu sfaturi.

Le înţelegeam îngrijorarea, dar aveam încredere în reflexele noastre.

Aşa, în formaţie tripletă, am pornit pe cornişă, pe cupele cimentate, înnegrite de intemperii.

Fiul meu, deschizător de pârtie.

Urmat de tânăra alpinistă.

Şi eu, instructorul, la urmă.

Toţi, în patru labe!

Decimetru după decimetru.

Metru cu metru.

Înaintam unul în spatele celuilalt.

Cuvintele fiecăruia se întretăiau în văzduhul cristalin.

Sfaturi.

Grijă.

Întrebări.

Exclamaţii.

Surpriză.

Încântare.

Trăire unică, individuală şi în grup.

Ca piesele unui mecanism.

Cu racorduri până jos, la mamele noastre care participau din plin la eveniment.

Tălpile, care caută sprijin în relieful suportului.

Palmele, cuprinzând convexităţile.

Zâmbetele, traversând faţa.

Privirea, atât de aproape de cutele catifelei, încântată de inedit.

Generând fiori în toate adâncurile.

Cuvintele, reverberând în spaţiul devenit, brusc, solid.

Toate, participând şi întreţinând o vibrare ca o muzică celestă.

Aşa am ajuns, pe rând, în cel mai înalt loc al muntelui.

Întâi, ghidul, cocoţat pe o latură a hornului.

Apoi, zglobia noastră parteneră, redevenită liceancă, pe alta.

Şi, în final, antrenorul.

Toţi, cu privirile înflăcărate.

Toţi, cu gurile întredeschise, fără cuvintele de prisos acum.

Şi toţi, cu destinderea ce a inundat întreaga fiinţă, ca într-o transă a unei trăiri într-o altă lume.

Privind unul spre celălalt, am luat în primire, apoi, spaţiul din jur.

Cu gama variată a clădirilor, până departe.

Cu vegetaţia luxuriantă, de alături.

Cu oceanul albastru, pe care plateau corăbiile cumuliforme.

Cu păsările şi fluturii, care traversau mediul lor ancestral şi în care eram nou-născuţii.

Aşa s-a instalat tăcerea.

Tăcerea, plină de semnificaţii.

Tăcerea, plină de liduri interioare.

Tăcerea, plină de înţelesuri.

Şi cu descoperiri.

A libertăţii depline.

A călătoriei totale.

A rezonanţei.

Stând toţi trei în grupul statuar, în clipele de echilibru perfect, în trăirea transcedentală, formam un singur organism.

Organism care şi-a descoperit atunci organele.De care a devenit conştient.

Cu adevărat conştient.

Şi când, timpul, oprit prin îngheţarea clepsidrei, ne-a legitimat locuitori ai tărâmului de basm.

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Acolo, unde toate mizeriile lumii şi ale istoriei dispar.

Şi unde, suportul material pur este supus în permanenţă purificării.

Şi unde, şi noi, deveniţi şi rămaşi puri, ne trăim nemurirea binefăcătoare.

Fără să mai coborâm.

Să mai coborâm undeva.

Acoperişul.

Catedrala noastră cea de toate zilele.

2001