#06 Ziua de Crăciun

de V. Umbreanu

Am ajuns la şcoală, ca de obicei, devreme.

Străzile mai puţin animate, nu arătau ce zi era.

Sau din contra?

Cursa a sosit punctual.

Cei câţiva călători zgribuliţi priveau, prin ferestrele îngheţate, afară.

Firele dintre stâlpi, copacii şi gardurile s-au împodobit de sărbătoare.

Chiciura realiza adevărate opere de artă, cu meticulozitatea naturii, niciodată în criză de timp.

Zăpada era puţină dar gerul ţinea în chingi apa din bălţi şi arătura câmpului.

În cancelarie focul domina liniştea dimineţii.

Teracota încă nu se încălzise.

Aerul expirat se ramifica prin spirale până se dizolva de tot.

Glasurile femeilor de serviciu răzbăteau dinspre clasa de la capătul coridorului.

Maşina de scris funcţiona deja în Direcţiune.

Astăzi voi repara hărţile.

Mi-am adus de acasă foarfeca, lipiciul, ciocănelul şi un pumn de cuiţe.

Scot hărţile din debaraua cu material didactic şi le îngrămădesc pe băncile clasei alăturate.

Pe catedră desfăşor prima hartă.

Lipesc, tai, ajustez.

Unde atârnă, fixez pe stinghii, lovind sacadat cuiţele.

Urmează altă hartă.

Mişcând, activând, mă încălzesc.

Dezbrac fâşul albastru dar rămân cu căciula pe cap.

Uşa se deschide şi capul directorului îmi pune întrebarea:

- Eşti aici?

Apoi, mă salută şi dispare.

Din cancelarie răzbat glasuri şi râsete.

Treptat, în ora următoare, numărul hărţilor recondiţionate creşte.

Nu mai ţin căciula pe cap.

Soba a încălzit aerul şi temperature este acceptabilă.

Privesc pe fereastra alăturată şi văd cum roiuri albe cad de pe crengile plopului.

Soarele încălzeşte prin ceaţa care se rarefiază.

Stăncuţele se agită şi îşi comunică mesajele, provocând alt nor de chiciură.

Se aude o bătaie în uşă, dar înainte de a spune ceva, pătrunde în clasă activistul D.

- Bună dimineaţa, tovarăşe profesor!

- Bună ziua!

- Numai singur?

- Nu am nevoie de ajutor, asta-i sarcina mea!

Priveşte atelierul de reparaţii.

Hărţile cârpite, de-o parte, înfăşurate sul, una lângă alta.

Celelalte, grămadă, lângă perete.

Pe prima bancă, ustensilele.

- Aşa-s de degradate materialele?

-Sunt vechi şi în fiecare an trebuie recondiţionate.

Se întoarce şi intră în debara, unde şi alte obiecte didactice coexistă pe dulapurile de arhivă.

Revine, trece printre bănci şi se apropie de ferestre.

Priveşte afară, fredonând ceva.

Apoi se apropie şi mă urmăreşte

Cum lipesc fâşiile colorate, desprinse de atâta rulaj.

Şi de vârful indicatorului.

Cum localizez pânza pe stinghiile îndoite.

Sub privirea controlului de partid mă lovesc peste degete.

Comentariile, însă, lipsesc.

Lucrez în tăcere.

După un timp, plasează ultima întrebare:

- Colegii dumneavoastră unde sunt?

Răspund prompt, fără să-l privesc:

- Nu ştiu, cred că în cancelarie.

După care, a zis “la revedere” şi “spor la lucru” şi a ieşit.

Au mai trecut câteva minute până când gălăgia din cancelarie a încetat brusc.

Continuând să lucrez, atent şi liniştit, am ciulit urechile fără să vreau.

Aşa am aflat, cum s-a deschis uşa cancelariei şi, într-o tăcere suspectă, paşii care se îndepărtau, împrăştiind colegi prin clase.

Când am terminat şi am căutat registrul de prezenţă pentru a semna activitatea, pe masa prelungă mai zăceau în neorânduială, pahare, sticle, ceşcuţe şi farfurioare.

Am deschis fereastra să iasă fumul ţigărilor care mai afumau ici-colo.

În timp ce coboram treptele spre parter, liniştea mormântală din clădire îmi provocă un început de surâs, care repede fu curmat de frigul de-afară.

Aşteptând autobuzul în staţie, localnicii mă salutau ieşind din curtea bisericii.

În haine de sărbătoare dar bine înfofoliţi, discutau şi se salutau la despărţire.

Unii aveau, făcute sul, noile calendare.

Ca şi hărţile mele din sala de clasă.

Ziua de Crăciun.

2001