#05 Sirena din bazin

de V. Umbreanu

Autocarul se apropia de ţintă.

Elevii, obosiţi de cântece şi hărmălaie, priveau schimbarea peisajului.

După traversarea munţilor, uniformitatea câmpiei li se părea ceva neobişnuit, trăind mereu printre dealuri şi cu imaginea Apusenilor ca fundal.

Intrăm în oraşul de graniţă cu gemuleţele deschise şi cu panglicile colorate fluturând.

Le spunem copiilor că ne oprim doar pentru o jumătate de oră, lângă parc, pentru dezmorţire şi a lua aer, apoi vom continua, pe traseu, până la Băile Felix.

Dar, după expirarea timpului, numărându-i, constatăm că lipsesc trei.

Formăm echipe de căutare prin magazine.

Abia după o oră suntem cu formaţia completă.

Directorul îi muştruluieşte pe vinovaţi.

Cineva propune să nu facă baie!

Se iscă agitaţie.

Unul dintre ei plânge.

În sfârşit, plecăm în nerăbdarea generală.

Cu toţii aşteptăm contactul cu apa termală.

Bălăceala!

Cei care au mai fost descriu decorul, bazinele, aburii şi senzaţia.

Autocarul intră, în sfârşit, în staţiune.

Lume pe străzi.

Vile şi verdeaţă.

Unora le este foame.

Vor să mănânce din proviziile casnice.

Alţii protestează, că nu ne rămâne suficient timp.

Tot directorul ia hotărârea:

• Vom intra în bazin şi pe drumul de întoarcere mâncăm!

Toţi sar în sus de bucurie, chiar şi cei înfometaţi.

De altfel, pe parcurs, cu toţii s-au înfruptat din pachete.

Ba am avut şi câţiva care, lacomi, s-au îmbuibat cu carne şi ouă şi, drept urmare, li s-a făcut rău.

Alţii nu suportă călătorie cu autocarul.

De câteva ori ne-am oprit.

Să ia aer şi să golească pungile!

Acum, opriţi, ne organizăm să intrăm în pavilion.

Autocarul nostru, garat pe locul de parcare, distonează nefavorabil în comparaţie cu celelalte.

Aerul rece, de noiembrie, ne grăbeşte la căldură.

Şi într-adevăr, interiorul şochează.

Nu numai prin eleganţă.

Şi curăţenie.

Ci prin neobişnuitul amplasament al bazinului enorm, populat cu înotători.

Mai bine zis cu fantome.

Vaporii fierbinţi urcă din apă şi formează perdele neregulate.

Lumea pestriţă animă bordura.

Se intră şi se iese continuu.

Se înoată şi se agită.

Un du-te vino spre bufete şi spre cabine.

Extaz pe toată linia!

Totuşi îi temperăm pe copii.

Să nu avem accidente.

Şi să ne integrăm în timp.

Ziua este pe terminate şi trebuie să ajungem în timp onorabil acasă.

Unii colegi nu intră în bazin.

Ei vor fi observatorii.

Un aspect original îl dau halbele de bere pe bordura bazinului!

Şi băutorii care, după ce fac ture prin apă, se întorc şi sorb cu nesaţ.

Intru şi eu, cam temător, în mulţime.

Primul contact cu apa fierbinte este şocant.

După cele câteva grade de afară, aici, umezeala excesivă din microclimat îţi dă o primă senzaţie de sufocare.

Iar dacă nu intri în apă, oricum te uzi, din cauza condensului.

Mă îndepărtez de margine şi, înotând lin, pe-o parte, mă apropii de zona în care, din nişte conducte, ţâşnesc şuvoaiele termale.

Palele sunt aşa de fierbinţi încât tresari şi dai înapoi, ca la arsură!

Ochelarii de soare, care mi-au rămas pe nas, s-au aburit complet şi abia zăresc contururile din jur.

M-am şi ciocnit cu câţiva entuziaşti.

Obişnuit cu topografia locului, după câteva ture de recunoaştere, adaptat şi la temperatura apropiată de limita suportabilităţii, gust, în sfârşit, clipele.

Nu mă mai interesează nimic!

Nici elevii care, de la un timp, au ieşit afară.

Nici colegii din bazin.

Nici străinii cu care mă încrucişez.

Parcă sunt una cu bazinul.

Una cu apa.

Una cu căldura.

Parcă, prin o mulţime de pori, se realizează transferul adâncului în fiecare suprafaţă de contact.

Înot peste tot.

Spre apa clocotită, prin nălucile de vapori.

Spre bordura populată de băutori.

Spre aburii cei mai denşi.

Abia într-un târziu constat şi alt aspect.

Cel terapeutic.

Că în bazin, mai ales spre borduri, sunt şi oameni vârstnici, bolnavi.

Sosiţi aici la cură.

Unii se prind de bara circulară şi rămân atârnaţi, într-o somnolenţă binefăcătoare.

Trecând ca un amfibiu, ca un controlor al amănuntelor, numai cu capul ieşit, şi el pe jumătate, din valuri, descopăr într-un loc izolat, marea surpriză.

Care o depăşeşte gradual pe toate celelalte.

Ca şi cutremurele de pe scara Richter.

Dincolo de anturaj.

Dincolo de acvatic.

Dincolo de senzaţii.

Făptura.

Fiinţa.

Din altă lume.

Umilă.

Dar atentă.

Până la introspecţie.

Îmi schimb traseul.

Cel general, aproape haotic.

Cel fără ţel.

În libertatea senzaţiilor.

Acum, devenit satelit.

Mă rotesc în juru-i.

Cu câte o deviere spre arteziana clocotitoare.

Apoi, din nou spre ea.

Cu privirea-i sfredelitoare.

La început agresivă.

Apoi bănuitoare.

După câteva ture.

Apoi curioasă.

Şi deschisă!

După câteva cuvinte.

Lansate la fiecare apropiere.

Ca o momeală.

Plasată anume.

Cu miez pentru gust.

Pentru înţeles.

Şi pentru multiplicare.

Ca şi cum o floare aşteaptă fructul.

Din esenţa ei.

Din unirea ei cu mediul.

Cu universul.

Mă aud strigat!

De către colegi.

Treaz pentru moment, constat că bazinul s-a golit aproape de tot.

Seara s-a instalat afară.

Aici, s-au aprins mai multe lămpi.

Elevii şi colegii, îmbrăcaţi, privesc spre mine.

- Broscoiule! te lăsăm aici, mă apostrofează colegul de sport.

- Plecaţi, eu rămân aici!

Le întorc spatele şi mă îndrept, în lumea nălucilor, spre magnetul descoperit.

Spre care mă îndreptam ca o fărâmă de praf meteoric.

Iată, privirea-i deschisă, ca o fereastră spre alt cosmos.

Buzele frământă şoapte.

Şoaptele cristalizează-n cuvinte.

Pe care le sorb de alături, în echilibrul pe care mi-l dau palmele-înotătoare.

Chemările se aud ca prin vată.

Ca prin pereţi de plumb.

- Vino că e târziu!

- Nu ne crea probleme!

- Fii serios!

- A fost destul!

Fac numai arcuri de cerc în jurul florii.

Privirea extaziată mă cuprinde în adâncurile ei misterioase.

Sclipiri neobişnuite în întunericul nemaitraversat vreodată.

Brusc, o mână mi-e prinsă de alta şi sunt tras cu putere.

Smuls din grădina fermecată.

Şi vocea care-mi strigă în urechi:

- Ce-i cu tine?

- Hai să plecăm!

- O şcoală întreagă te aşteaptă!

Capturat de forţele oficiale, nu opun nici o rezistenţă.

Încep să gândesc, cu partea superficială a existenţei.

Cea care ne obligă să ne hrănim.

Să ne adăpostim.

Să muncim.

Şi să murim.

De pe marginea bazinului, golit de pacienţi, câţiva elevi şi colegi mă privesc cu teamă.

Ochii lor întreabă.

Frunţile lor caută.

Explicaţii.

-Îmbracă-te repede, ceilalţi aşteaptă în autocar.

În drum spre cabină, mă întorc spre zona zero, dar ceaţa fierbinte o acoperă.

Suprafaţa, mai liniştită acum, îi ascunde aşteptarea.

Aerul nu transmite nici un mesaj.

Mă îmbrac supravegheat.

Simt o oarecare jenă.

Încep să-i înţeleg.

Traversăm spaţiul spre ieşire.

Degeaba arunc o privire, aburii ascund totul.

Suntem ultimii.

Iar acolo a rămas o sirenă.

Fixată cu braţele de bară.

Cu trunchiul nemişcat.

Cu picioarele lipite, atârnând.

Cu slaba mişcare a pieptului, în respiraţie.

Cu părul roşu-aprins, irigat de valuri.

Cu buzele puţin deasupra apei.

Cu ochii, în sfârşit, descoperind o stea.

Aşa mi s-a reîntregit portretul în drum spre parcare.

În şocul frigului care-mi săgeta graniţele.

Tăcut, am urcat în autocar.

O linişte neobişnuită m-a primit.

Nimeni nu mi-a reproşat întârzierea.

Şoferul a făcut operaţiunile de manevră.

De la locul meu priveam în gol.

În jur se discuta în şoaptă.

Apoi, trecând în viteză prin noapte, încet, încet, autocarul s-a înviorat.

Discuţii.

Cântece.

Glume.

Au apărut tachinările.

Ce ştiau ei?

- De ce zâmbeşti? mă întrebă o colegă de alături.

Nici nu ştiam că se vede şi la exterior.

În drumul de întoarcere nimeni n-a sesizat schimbarea.

Schimbarea profundă.

Sau de fond.

Că în autocar era şi bazinul.

Cu clocotul apei.

Cu vaporii într-un joc de lumini.

Şi dincolo de ei, în nişa miraculoasă, atârnată de bară, fiinţa altei lumi.

Sirena.

2001