#03 Pseudonimul

de V. Umbreanu

- Ai strâns banii?

- Aproape pe toţi!

Întrebarea directorului m-a găsit pregătit.

Toată luna februarie am pistonat elevii şi părinţii pentru strângerea banilor.

Banii pentru tablou.

Pentru noul tablou.

Al clasei a VIII-a.

Fiind nou venit în şcoală, zilnic trec pe lângă cel de anul trecut.

Atârnat pe peretele de la etaj.

Cu pozele profesorilor, printre care şi poza mea.

Pentru prima dată expusă.

Aici, din profil.

Cu ochelarii de soare.

Cei fumurii.

Şi elevii.

În noua postură.

Eleganţi.

Şi serioşi.

Chiar şi cei cu care aveam probleme.

Şi interpelarea continuă:

• Vezi că, săptămâna viitoare vine fotograful!

Nu-i nimic, poate să vină.

Şi răspunsul meu, ferm:

• Până atunci, am toţi banii!

Ştiu că pentru ultimii voi merge la domiciliul elevilor.

Iarăşi.

Să lămuresc părinţii săraci.

Sau pe cei care au lipsit de la şedinţa cu părinţii.

Zis şi făcut.

Mai cu convingerea, mai cu zăhărelul, i-am strâns.

Timpul a trecut cu folos.

Fotograful ne-a făcut pozele de probă.

Din care s-au ales cele pentru tablou.

Cadrelor didactice şi elevilor.

Am plătit acontul.

Directorul, care preda şi desenul, mi-a arătat câteva schiţe.

Toate simple.

Geometrice.

Fără atâtea complicaţii.

După ore, îl lucra în cancelarie.

Până într-o zi, când să plec la autobuz, mă cheamă la direcţiune şi-mi spune:

• Fii atent, noi am uitat de motto!

Ce să-i spun?

Că n-am uitat?

De câtva timp mă preocupa problema.

Problema motto-ului.

Am mai văzut tablouri.

La licee.

Cu tot felul de versuri.

Sau citate cu îndemnuri.

Ale celebrităţilor.

Dar acum, iată, a sosit momentul să ies la rampă.

Şi, îndrăznind ca de obicei, spun cu dezinvoltură:

• N-am uitat, Directore!

În timp ce mai trase un fum şi eliberă

inelele,mă întrebă curios:

• Atunci, la ce poet te-ai oprit?

Şi răspunsul meu prompt:

• La mine!

Directorul şi secretara se priviră zâmbind.

Dar discuţia care urmă, fără urme de glumă, fără aluzii, mă puse în situaţia să-mi pledez cauza.

Ştia şi directorul, cum ştiau toţi, că scriam versuri.

Versuri spontane.

În cancelarie.

La şedinţe.

Când aveam inspiraţie.

Când “se aprindea beculeţul”, cum caracterizam eu starea.

Cei mai mulţi se amuzau.

Alţii, ironici, mă luau în balon.

Dar eu perseveram.

Ba chiar îmi găseam admiratori, rar, e adevărat.

Iar gândul îmi încolţise de la început.

De la început, de când am luat hotărârea cu tabloul.

Cu tabloul clasei la care eram diriginte din clasa a VII-a.

Directorul, înţelept, după o scurtă pauză, dădu verdictul, deşi evaziv:

- Da, e posibil!

Dar tot el completă, cu îndoială, remarca:

• Dar tu ai versuri suprarealiste, greu de înţeles pentru noi, dar mi-te pentru elevi!

La care, pregătit din timp, scot din buzunarul sacoului o filă de caiet şi i-o întind, zâmbind acum şi eu.

Zâmbind şi răspunzând:

• Am găsit ceva potrivit!

Secretara, oprită din nou din bătutul la maşină, zâmbind şi ea, aştepta continuarea.

Uşor amuzată şi ea.

Ca şi directorul.

Lăsând ţigara în scrumieră, în fumul care îmbâcsea camera, citea şi recitea cuvintele puţine.

Răspusul se lăsa aşteptat.

Secretara mă privea, ridicând din sprâncene.

Din scrumieră se ridica firişorul de fum, răsucindu-se.

Aş fi vrut să deschid fereastra dar nu era

momentul.

Mai citi poezioara şi-mi întise foaia, aprobând:

• Merge!

Secretara, bucuroasă, mă felicită din privire şi îşi continuă munca.

Dar directorul trecu la partea oficială:

- Trebuie să cerem aprobarea de la partid.

Şi apoi, pentru a-mi tăia elanul, conchise:

- Nu cred că va aproba.

Înţelegător asupra demersului, am replicat:

- Nu-i nimic, îţi las poezia şi trimite-o spre examinare!

Apoi, ca să-l impact în privinţa demersului, am încheiat:

- Dacă nu aprobă, găsim ceva mai potrivit.

Au trecut zilele săptămânii într-o aşteptare activă.

Tabloul, aproape terminat, avea spaţiile bine conturate.

Sus, în stânga, cu litere de tipar, se citea clar: Absolvenţii clasei a VIII-a.

Jos, în dreapta, Şcoala şi localitatea.

Jos, la mijloc, anii: 1965-1966.

Apoi locurile pentru poze şi pentru motto.

Când directorul mă anunţă într-o zi că s-a aprobat, am rămas surprins.

Nu se poate!

Am îndrăznit, dar fără mari speranţe.

Ştiam că motto-urile erau foarte pretenţioase.

Şi literar şi politic.

- Şi eu am avut surpriza aprobării, mi se destăinui colegul, lansând rotocoalele obişnuite de fum.

Pe coridor, elevii, gălăgioşi, se deplasau spre clase.

Începea încă o oră.

- Mai avem o problemă, se întoarse directorul spre mine, înainte de a intra în direcţiune.

- Cum o semnezi, cu numele tău întreg ?

- Nu!

Oprit brusc, la un asemenea răspuns, aştepta explicaţii.

- Mi-am găsit un pseudonim!

- Când?

- Chiar acum!

Nu-i venea să creadă.

Nici mie!

Nu-mi venea să cred cât de rapid mi-a venit ideea.

Ideea cu pseudonimul.

- V. Umbreanu.

- Cum?

- V. Umbreanu!

- De ce V. Umbreanu?

- Pentru că reprezintă pe autorul versurilor.

- Cine-i autorul lor, nu tu?

- Ba da, dar şi nu!

Cum să-i explic valoarea pseudonimului?

Şi autenticitatea lui.

Că reprezintă subconştientul.

Şi anonimatul.

Omul din umbră, din necunoscut!

Aşa am întârziat la oră.

În timp ce-i explicam toate acestea, colegii, cu cataloagele, intrau la orele lor.

Dând din cap şi zâmbind mucalit, mă caracteriză, ca de obicei:

- Eşti o figurăă!

Dar, după ce închise uşa şi eu intram deja în cancelarie, i-am auzit glasul puternic anunţând “cerem aprobare din nou”.

Nu mai conta!

Ştiam că se va aproba şi numele.

Adică, pseudonimul.

Şi aşa, la sfârşitul anului şcolar, când tabloul terminat atârna pe peretele de la etaj, lângă precedentul, puteam citi versurile mele, publicate.

Publicate pentru prima dată!

Deci, debut.

“Când deschizi ochii în fiecare

lume

Te orbesc pescăruşii primelor

ţărmuri”

V.Umbreanu

2006