#02 Ranulă dreaptă

de V. Umbreanu

Când mă grăbesc la mâncare, dinţii parcă stau la pândă.

În cele câteva fracţiuni de secundă, de “neatenţie “, se înfig unde nu trebuie.

Şi atunci, limba sau mucoasa ori buzele se aleg cu răni atât de dureroase încât, pe moment, masticaţia încetează.

Apoi, îmi trebuie cel puţin două săptămâni până leziunile dispar.

Şi cu câtă greutate mănânc!

Dar acum situaţia este cu totul alta.

De câteva zile am o senzaţie neplăcută a unei porţiuni nodale sub limbă.

În partea dreaptă.

Ca un corpuscul ce creşte încet, dar sigur.

La început era o mică umflătură, abia sesizabilă în timpul mişcărilor limbii.

Apoi, treptat, s-a făcut cât un bob de grâu, apoi cât unul de mazăre, iar când a ajuns de mărimea unei vişine am intrat în panică.

Nu atât pentru modul incomod în a mă hrăni, chiar dureros uneor.

Ci aspectul multiplicativ, care îmi aduce gândirea până în culisele conştientului.

Unde pândeşte o teamă a lumii moderne.

Teama de tumoare.

Teama de cancer.

Deja transpir!

Ce departe sunt acum acele zile!

Abia îmi pot ţine gura închisă, atât de mare îmi este corpul străin!

Limba presată spre bolta palatină, într-o poziţie incomodă, obositoare, tinde să revină la normal.

Dar apăsând, simte reacţia adversă, străină, care determină schimbări dureroase în ţesuturile vecine.

Chiar şi glandele salivare şi-au dereglat secreţiile.

Cavitatea se umple prea repede cu lichid.

Lichid care, nu poate rămâne mult timp acolo, fiind expulzat.

Spre exterior, scuipând.

Sau spre interior, înghiţind.

Ce situaţie neplăcută!

Colegii mă compătimesc.

Nu mai pot învăţa pentru sesiunea de vară, care se apropie.

Iau mesele cu destulă greutate.

Mă concentrez spre zonele obscure.

Trec prin perioade de spaimă.

Mi-e teamă şi de un consult.

Dar dacă mi se confirmă diagnosticul terifiant?

Viitorul devine sumbru.

S-a înserat.

În sala de lectură a căminului am rămas singur.

N-am reuşit să-mi îndeplinesc planul.

Planul de pagini.

Bat pasul pe loc.

Limba, prizonieră, se zbate în cuşcă!

Gardianul străin nu-i lasă o clipă de linişte.

Ce să fac?

Ce mă aşteaptă?

Deocamdată, plec şi eu la cantină.

Dar numai gândul la ce momente penibile mă aşteaptă, îmi taie pofta de mâncare.

Care mă macină teribil, de când cu organul invadator.

Tot timpul mi-e foame!

Chiar dacă reuşesc, cu chiu şi vai, să termin porţia, rămân printre ultimii la cantină.

Ştiu.

Saliva abundentă este cauza!

Şi acum, mestec încet, jumătăţi de bol, cu lacrimi în ochi de durere.

Chiar şi deschiderea şi închiderea gurii sunt cel puţin obositoare.

Acum, umflătura îmi măreşte obrazul, de parcă ţin înăuntru o prună.

Dar este cât o prună!

Colegii îmi evită privirea de câte ori mă văd în starea asta.

Durerea îmi dereglează mişcările.

Trebuie să forţez prin comandă suplimentară procesul.

Care, în realitate, este atât de simplu.

Dar, pentru mine, este o complicaţie înnebunitoare.

Ce este?

Ce s-a petrecut?

Dinţii au surprins mucoasa bombată şi au sfârtecat-o.

Usturimea trece pe un plan secund.

Un lichid greţos îmi umple gura!

Destul de sărat.

Dar şi acid.

Cu gust neplăcut.

Cu miros putrefact.

Pe care, instantaneu, îl vărs în farfurie!

Limba coboară la locul ei.

Fericită!

Altă serie de salivă.

Coclită parcă.

Privesc în jur.

Mă scap de ea ca şi cu prima.

Strâng vesela şi duc tava la ghişeu.

Apoi mă refugiez la spălător.

Unde-mi clătesc, uşurat, gura.

Umflătura s-a redus mult, abia o fâşie a rămas, ca o bordură a rănii.

Cu o pişcătură voalată.

Am scăpat!

Reîntinerit, plec la cămin, unde împărtăşesc vestea colegilor.

Casc gura şi ridic limba, arătându-le zona.

Se bucură şi ei.

Câteva zile am învăţat cu spor.

Viaţa de student din nou este frumoasă!

Dar, nu s-a vindecat bine tăietura şi, sub limbă, duşmanul este prezent iar.

Ca un bob de grâu.

Apoi, ca unul de mazăre.

Cât o vişină.

Şi, în final, m-am trezit iarăşi cu pruna în gură.

Iarăşi disperat.

Iarăşi cu dureri.

Iarăşi cu saliva.

Mă gândesc să-mi fac o incizie.

Cu o lamă de ras.

Dar n-am destulă îndrăzneală.

Să risc!

Nici la medic nu merg.

În definitiv, mai am o speranţă.

Muşcătura!

Trec zilele şi aştept.

Nu se întâmplă nimic.

Obrazul umflat.

Gura cu salivă.

Mesele cu dureri.

Ochii în lacrimi.

Pândesc dinţii, dar nu realizează aşteptarea.

Îi dirijez, le ordon, dar nu se supun.

Când, într-o dimineaţă, cu gura plină de pâine şi pastă de peşte, miracolul s-a petrecut iarăşi.

Bisturiul a tăiat pe neaşteptate şi produsul infect s-a vărsat din abundenţă.

Întâi în gură, apoi în ceaşcă.

De bucurie, renunţ la mâncare.

Până la prânz, foamea a fost un semn al uşurării.

Al uşurării gândurilor panicate, în special!

Dar viermele sfredelitor stătea în umbră.

O să iasă la lumină peste câteva zile?

Iarăşi?

Da, aşa a fost din nou.

Peste cele câteva zile, bobul de grâu era prezent!

Cu toate urmările cunoscute.

Intrate deja în obişnuinţă.

Faza de maximă creştere este în toi.

Cu obrazul mărit am intrat în cotidian.

Nimeni nu se mai miră.

Nici nu mă mai compătimeşte.

Pruna face parte din semnalmentele mele particulare.

Alături de deviaţia de sept.

De ochii cu blefaro-conjuctivită.

De timiditate.

Şi aşa mai departe.

Aştept dinţii.

Să-şi facă datoria.

Să-şi facă, încă odată, datoria.

Dar zilele trec şi, de data aceasta, nu se întâmplă miracolul.

Oricât îmi umflu gura cu mâncare!

Să-i forţez volumul.

Să oblig dantura să acţioneze!

Nimic.

Lacrimi.

Foame.

Teamă.

Mă hotărăsc pentru medic!

Tot acolo am ajuns!

La tratament.

Sau la cuţit.

Lipsesc de la sala de lectură.

Aştept în cabinetul Policlinicii Studenţeşti.

Până îmi vine rândul să intru.

Trec două ore, dacă nu mai mult.

Am emoţii.

Când medicul dă ochii cu mine, pe figura lui pot citi clar: problema îl depăşeşte!

Ies uşurat, cu trimiterea la spital, secţia maxilo-facială.

Uşurat pe moment, pentru că, ajuns acolo, tensiunea mă cuprinde iarăşi în ghearele ei neurale.

Coborât la subsol, medicii mă trimit de la unul la altul, privindu-mă curioşi.

În sfârşit, ajung unde trebuie.

Medicul, tânăr şi simpatic, tocmai este ocupat cu un pacient.

O grupă de studenţi îl înconjoară.

Toţi în halate albe, bineînţeles.

Mirosuri ca de spital.

Mobilier şi ustensile, la fel.

Aştept, cu obrazul meu, care, acum, mi se pare caraghios.

Studenţii mă privesc uneori.

Inima îmi bate cu teamă.

Gândurile o iau razna.

Ajung pe scaun.

Ca un fotoliu dentar.

Spătare de pluş, lămpi orbitoare, clinchete, voci.

Întind biletul doctorului, dar, fără să-l citească, îl pune pe masă.

Priveşte cruciş spre obraz.

Casc gura.

Studenţii, roată.

- Ridică limba!

- Ridică limba, cât poţi! mi se adresează medicul şi, cu o spatulă, mi-o ţine blocată.

Văd privirea holbată a specialistului!

Murmurul mut al buzelor!

Uluirea din zâmbet!

Satisfacţie profesională?

- Priviţi cu toţii! exclamă până la urmă,eliberat de surprindere şi chiar cu un tremur al silabelor, ca pe o scenă.

Saliva îmi curge din gură.

Nu o pot şterge.

Deja obosit, vreau să-mi închid căscătura,dar mâna fermă se opune.

Din cauză a ce urmează:

• Raritate excepţională!

• Un singur caz, în RDG, există în tratate!

Mă simt prost.

Chiar dacă-s unic.

Sau aproape.

Lacrimile curg şi ele.

De lumina orbitoare.

De poziţia incomodă.

Dar, tratatele obligă!

Mă obligă să stau cuminte!

Să mă cunoască viitorii medici.

Viitorii specialişti.

Şi diagnosticul trântit cu siguranţă.

Cu siguranţa măcelarului care taie carnea.

Cu barda.

• Ranulă dreaptă!

• Da, ranulă dreaptă, dragii mei!

• Un caz excepţional!

Abia acum, fără să mai ţin cont de obedienţa pacientului, forţez mandibula şi medicul, în extremis, îşi salvează instrumentul.

Şi eu, dantura.

Îmi scot batista, în sfârşit, şi-mi tamponez balele scurse.

Privirile tinerilor parcă arată invidie.

Culmea!

Ce bine ar fi ca, măcar unul din ei, să fie în locul meu.

Să facem rocada.

Dar tensiunea mea n-a ajuns la capăt.

Medicul le explică, mai calmat, cu lux de amănunte, tratamentul la care voi fi supus.

N-am reţinut decât esenţialul.

Că-mi va extrage mucoasa din zonă.

Să ajungă la glanda salivară sublinguală.

Mai precis, la canalul ei deversor.

Care îmi este blocat.

De un corp străin.

Atenţie, acum urmează marea surpriză!

Un embrion!!!

Geamănul meu!!!

Care, în mediul impropriu, ajuns printr-un labirint prenatal, s-a dezvoltat lent până când, blocând canalul, reţine în amonte saliva.

Care, se depreciază şi, spaţial, măreşte ţesuturile.

Până la dimensiunea de prună.

Acesta este esenţialul diagnosticului.

Şi, în timp ce medicul completază deja actul de internare, eu fac planuri de evadare.

Deşi plec însoţit de doi studenţi-gardieni, studiez traseul prin care trec.

Nici protestul meu cam timid, că n-am pajama, că n-am periuţa de dinţi, că nu sunt pregătit, nu i-au oprit avântul.

Aşa că, iată-ne urcaţi la etaj, şi, după câteva intermedieri, plasat într-un salon pe un pat.

Însoţitorii coboară la subsol.

Asistenta pleacă după rufărie.

Locatarii mă privesc, aşteptând să mă ia în primire.

Cu întrebările obişnuite.

Dar eu sunt deja la uşă.

Apoi pe coridor.

Cobor în viteză scările.

Mă încrucişez cu atâţia, dar cine să mă cunoască!

Sau să mă oprească!

Să mă mai oprească!

La poartă, ies ca un oricare.

Sunt liber!

Şi, uimitor, fericit!

Chiar dacă ranula dreaptă este la locul ei.

Prefer muşcătura!

Sau, în ultimă instanţă, metoda lamei!

Urc panta spre facutate.

Bustul lui Miko îmi surâde parcă.

Deşi schimonosit, eu surâd tuturor.

Pe aleea spre cămin grăbesc pasul.

Şi chiar înainte de a deschide uşa, pe ea apare doctorul căminelor studenţeşti, glumeţ şi popular, mare amator de bere şi fotbal.

- Ce faci, tinere?

- Ce-ai la obraz?

Oprit locului, îi explic toată tevatura.

De săptămâni, până acum.

Finalizată cu fuga din spital.

- Bine ai făcut! concluzionează doctorul.

Rămân stupefiat!

• De ce n-ai venit la mine? Nu la mine trebuia să vii, şi numai dacă nu puteam să te tratez, te trimiteam mai departe!?

Avea dreptate!

De el uitasem!

• Nu-i nimic, în câteva zile te faci bine!

Şi-mi explică rapid că tot tratamentul constă în absorbirea sucului din câteva lămâi.

Care va ajunge la canal.

Şi va macera corpul străin.

• Ce embrion, aiurea!

Şi doctorul continuă:

• Ceva substanţe, ceva resturi întărite ţi-au blocat eliminarea salivei!

Şi ca final:

• După ce-ţi trece, vino să bem o bere!

Cu ce aripi m-am despărţit de doctor!

Cu ce încredere am început tratamentul!

E adevărat, abia după-amiază am găsit lămâile.

Tipul a avut dreptate!

După trei zile, vezica mi s-a tras şi de atunci n-am mai avut probleme de tip “ştiinţific”.

Iar la bufetul de pe Calea Moţilor, cu berile alături, numai despre boli n-am discutat cu doctorul nostru.

Şi uite aşa, a dispărut, înainte de a fi consemnat în tratate, al 2-lea caz de ranulă dreaptă!

2001