#01 Roata de tractor
de V. Umbreanu
Animaţia străzii rămâne în urmă.
Pătrunzând în gang, observ privirea portarului prin gemuleţ.
Circumspectă.
Aleea se bifurcă în curtea cu rondul pe mijloc.
Am o dilemă întotdeauna.
În ce direcţie s-o iau?
De obicei aleg calea din dreapta dar astăzi apuc în stânga.
Ceva ciudat de confuz se petrece.
Parcă se rup nişte fire, ale obişnuinţei.
Contează oare?
Câteva fete ies din cantină râzând cu glasuri de clopoţei.
Le urmăresc fără să vreau, ca pe nişte fiinţe extraterestre.
Intru în hol şi apoi în sala vastă.
Rumoarea şi mirosul de friptură domină atmosfera, într-un amestec omogen.
Cu faţa îmbujorată, nu numai de căldura verii, caut o masă liberă.
O mulţime de ochi mă urmăresc şi simt cum roşeaţa îmi inundă faţa.
Circul pe lângă zidul din dreapta, cu ferestre având perdeluţe albe, scrobite.
Toate mesele sunt ocupate sau ici-colo câte-un loc liber.
Când ajung la capătul sălii şi mă întorc observ o pereche ridicându-se, chiar la mijloc.
Ajung la timp, pentru că şi alţi candidaţi caută locuri.
Las servieta pe scaun şi mă grăbesc la ghişeu.
Iau tava de deasupra şi o rulez pe barele de oţel, servindu-mă din mers cu tacâmuri şi pâine.
Apoi mă opresc în faţa locului cu castroanele aburinde.
Aleg ciorba de perişoare, apoi friptura de porc şi castraveţii muraţi şi, în sfârşit, prăjitura.
Cu tava în faţă pilotez printre mese.
Atent să nu mă împiedic şi să vărs mâncarea, execut mişcări de balet nu lipsite de graţie.
Privirile le simt într-o ţesătură de lasere.
Depun tava, iau servieta, o las lângă scaun şi mă aşez.
Mănânc fără să ridic privirea la cei din jur.
Încerc să nu sorb lichidul, deşi este fierbinte.
Amestec şi suflu discret.
Încet, încet, mă liniştesc.
Încă nu m-am obişnuit cu străinii, cu societatea.
Lumea mea, de acasă, cu gospodăria, cu prietenii, cu pescuitul, m-a apărat de străini, de necunoscut.
Dar acum, la examenele de admitere la facultate, trebuie să intru în fluviu, în mulţimea necunoscuţilor.
Şi am emoţii.
Pe lângă stângăciile cu care nu mă pot obişnui.
Iată, vin trei fete cu tăvile şi ocupă locurile libere.
Simt privirile ca pe nişte raze.
Ca nişte raze care nu numai că mă ating dar mă şi înţeapă.
Discuţiile din sală sunt partitura orchestrei.
Iar vecinele mele, care ciripesc de zor privindu-mă amuzate, constituie solistele.
Eu, spectatorul, unicul spectator.
Cuţitul de aluminiu, tocit complet, mă provoacă la eforturi deosebite.
Ca şi furculiţa cu colţii îndoiţi.
Tai din greu carnea.
Metalul, în contact cu porţelanul farfuriei, scrâşneşte.
Râsetele fetelor mă indispun.
Fruntea, cu broboane de sudoare, la fel.
Operând cu stângăcie şi asupra castraveciorului, tacâmurile lunecă surprinzător şi lansează racheta în faţă.
Pe pieptul tinerei cu părul buclat!
Şi dispărând în decolteu!
Rămân încremenit.
Brusc, tot sângele mi-a dispărut din corp.
Dar muşchii, contractaţi la maximum, mă transformă în stană de piatră.
Poate că n-au trecut decât câteva secunde dar mie mi se par ore sau ani.
Unde mă aflu?
Ce se întâmplă?
Privirea fixată pe bluza albă priveşte inundaţia.
Pata de lichid şi mica umflătură.
Surpriza de pe feţele fetelor.
Care privesc în acelaşi loc.
Apoi se dezmeticesc primele.
Cu ochii plini de dezaprobare şi de mânie, mă fixează ca nişte cuie.
În spaţiu.
Şi în timp.
Sala îşi continuă concertul.
De murmure şi de mişcări.
Sala n-a observat nimic.
Apoi urmează cuvintele.
Ca o explozie.
• Neruşinatule!
• Incapabilule!
• Sălbaticule!
Cuvintele nimeresc în plin.
Brusc, faţa îmi ia foc.
Sala încetează orice discuţie.
Câteva clipe tăcerea stăpâneşte situaţia.
Toată lumea priveşte spre noi.
Câteva persoane se ridică în picioare.
Femeile de la ghişeu privesc în sală, fără să ştie din ce cauză se opreşte procesul de lucru, banda rulantă.
Eu, fără să ştiu cum, mă trezesc lângă uşă.
Când am trecut printre rânduri?
Ce-s cu ţipetele acestea?
Le aud ca prin vis.
- Mi-a distrus bluza!
- Nenorocitul!
Învinuirile se îneacă în hohote de plâns.
Dar sunt deja afară.
Pe aleea din stânga.
Trandafirii roşii, din rondul central, alungit, îmi dau onorul.
În spate, se aude uşa izbită.
Şi un glas:
• Laşule!
• Laşule!
Trec prin hol repede şi ies în stradă.
Aerul fierbinte mi se pare răcoros.
Tălpile mi se afundă în asfalt.
Merg pe trotuar spre centru.
Maşinile şi trecătorii mă cuprind în angrenaj.
Un tractor cu remorcă, pe cealaltă parte, circulă spre Mănăştur.
Roata cea mare, desprinsă din mers, se apropie, oblic, în viteză.
Direct spre mine!
Se izbeşte de bordură, o urcă şi mă atacă.
Un zvâcnet al muşchilor încă adormiţi mă salvează, izbindu-mă de zid.
În faţă.
Roata, cu un scrâşnet, loveşte zidul şi se opreşte pe trotuar, după câteva balansări.
În spate.
Oprit, privesc în transă acţiunea.
Scenariul.
Cei câţiva trecători nici n-au înregistrat amănuntul.
Doar tractoristul şi-a oprit vehiculul.
Eu, tot ca ameţit, o pornesc la drum.
Reluându-mi firul existenţei.
În marele angrenaj.
Ca o rotiţă.
Scăpată din prima dereglare, din cantină.
Apoi şi din a doua, cu roata de tractor.
Mă gândesc mereu, de atunci, la relaţia dintre ele.
Crimă şi pedeapsă?
2002