#12 Ameninţarea

de V. Umbreanu

La editură am finalizat repede contractul pentru noul volum.

Doar discuţia cu privire la copertă a fost mai dificilă, din cauza numărului de culori.

Până la urmă m-am oprit la două.

Plătind acontul şi cu contractul semnat, am părăsit subsolul cu o anumită încântare, ba chiar emoţionat.

Simţeam o vibraţie uniformă în tot corpul, cu buzele tremurând şi lacrimile pregătite în glande.

Paşii uşori nu descopereau denivelările asfaltului ca alte

dăţi.

Inspirând, nu luam în seamă praful ridicat de vehicule.

Trec prin mulţime absent dar concentrat în nucleul împlinirii.

Ţel după ţel.

Vis după vis.

Aştept fără grabă să se aprindă luminile pentru traversări.

Întârzii la tarabe, cu radarul privirii filtrând copertele volumelor.

Mi se strânge inima pentru că nu-mi pot permite să procur unele cărţi, atât sunt de scumpe.

Pensia nu-mi ajunge pentru noul lux.

Fiecare bănuţ contează.

După ce rezolv cheltuielile supravieţuirii, ce rămâne îl adaug pentru volum.

Şi aşa nu ajunge.

Mai vând nuci, mai vând peşti, mai vând o carte din bibliotecă şi, încet încet, încropesc milioanele.

Dar, la apariţie, ce satisfacţie, deosebită de oricare alta !

Să-ţi vezi gândurile străfulgerate pe filele albe, strânse într-un volum !

Să oferi şi altora aceste trăiri deosebite, în care s-au ivit pe neaşteptate, ca în erupţii spontane.

Şi chiar să ţi le cumpere cineva, o infimă parte dintre cititori !

Acum, apropiindu-mă de Teatrul Naţional, anticipez toate aceste etape.

Briza bulevardului mă răcoreşte.

Ochelarii cenuşii îmi permit să privesc depărtarea.

Iau colţul cofetăriei şi un şofer mă trezeşte la realitate:

-La Turda ?

Dau din cap şi-l urmez.

Dincolo de colţ este parcat automobilul.

Mai sunt două persoane.

Mă aşez, după ce le spun “bună ziua !”.

Încă visez.

Aşteptând ultimul client, privesc prin parbriz în lungul

străduţei.

Trecători, de toate felurile.

Maşini, în slalom.

Grupuri de elevi gălăgioşi.

Căldura verii, amplificată de metal, mă face să transpir.

Vine şoferul cu încă un călător.

Deschizând uşa, îi fac loc, ajungând la mijloc, în poziţia incomodă.

Dar ce mai contează ?

Când să pornească şoferul, noul sosit exclamă:

- Domnule profesor !

Mă întorc şi-l privesc.

Un tânăr înalt, bine proporţionat, cu ochii scăpărând.

Sigur !

Fostul meu elev Lazăr.

Ne salutăm, plăcut surprinşi.

- N-ai avut şi un frate ?

- Ba da.

- Şi tu care eşti, pentru că am început să uit ?

- Cristian.

- Aha, Cristi, Cristi Lazăr !

Ceilalţi pasageri, atenţi la început, ca şi şoferul, se relaxează şi ne lasă în pace.

Urmează primele întrebări de fond.

Întrebări şi răspunsuri.

Un duel al informaţiilor.

Fără înţepături.

După datele la zi, trecem la amintiri.

Amintiri de elev şi de profesor.

Cu orele de clasă şi cu cele de practică agricolă.

Sau drumeţiile.

Sau colectarea plantelor medicinale.

Câte n-au fost ?

Urcăm serpentinele Feleacului.

Cerul senin pare înceţoşat din cauza căldurii.

De la geamul şoferului ne răcoreşte curentul de aer.

Facem o pauză.

Motorul toarce uniform.

Nici ceilalţi nu discută.

Trecem de punctul de control şi începe coborâşul prin sat.

Brusc, din noianul amintirilor, tânărul inginer, exclamă:

- Vă mai amintiţi ameninţarea ?

Ne privim, cu ochii deschişi la maximum spre trecut.

Ca nişte telescoape.

Aşa cum cele astronomice descoperă trecutul universului.

Sigur că-mi amintesc.

Apoi, îi răspund printr-o întrebare:

- Mai ţii minte ?

- Sigur, a fost ceva deosebit !

Mă văd, în faţa elevilor, în timpul orelor tensionate.

Trăind cu toţii în marea închisoare, a comunismului.

În frig.

În întuneric.

Cu foamea reglată de porţiile planificate “ştiinţific”.

Cu teama de a discuta realităţile.

Şi Cristi continuă, ca şi cum eram prezenţi în clasă:

“- Ticălosule, când te vedem doborât odată de la putere!?”.

Da, îmi amintesc.

Răsucit spre portretul dictatorului, cu faţa încruntată şi

pumnul ridicat, vocea îi trântea în faţă sentimentele mele şi ale elevilor.

Adevărul !

Adevărul, pe care nu aveam voie să-l pronunţăm.

Dar cum să-i mint pe elevi ?

Cum să ascund realitatea vizibilă, trăită pe viu, sub lozinci sau în tăcere ?

“Ticălosule, când te vedem doborât odată de la putere !?”.

Şi erau anii 80 !

Începutul anilor 80.

- Nu v-a fost teamă ?

Întrebarea fostului elev mă aduce din călătoria în timp,

înapoi.

- De cine să-mi fie teamă ?

- De Securitate !

- Ba da, dar aveam încredere în elevi !

Cum să nu-mi fie teamă ?

Dar, plin până la refuz de ură, pentru viaţa în mizerie şi-n minciună, nu puteam să tac în faţa elevilor, care mă priveau cu atâta încredere şi respect.

Şi riscam.

Ştiam că risc, dar nu aveam altă soluţie.

Maşina rulează în viteză, urcând şi coborând pantele dealurilor.

În depărtare se vede oraşul, cu coşurile intreprinderilor.

Cele de la fabrica de ciment încă mai prăfuiesc aerul.

Femeia de lângă şofer se întoarce şi mă priveşte, încercând să mă pătrundă.

O fi tras cu urechea.

Cristi, trăind în trecut, dar analizându-l, trage concluzia:

- Parcă l-aţi ameninţat direct!

Chiar aşa, a fost o ameninţare directă în toată regula !

Din mijlocul mulţimii.

Prin telepatie.

Intrăm în oraş încetinind viteza.

Tăcerea continuă până şoferul opreşte maşina în centru, lângă bordura trotuarului.

Plătesc şi eu şi-mi iau rămas bun de la elevul meu, urându-i “succes în viaţă “.

Cu paşi egali mă îndrept spre staţia de autobuz.

Dar gândurile sunt tot în trecutul îndepărtat, când, din clocotul vieţii de deţinuţi, a răbufnit şi glasul meu, ca o armă care şi-a descărcat, în duşman, gloanţele.

2002