#11 Vagabonzii

de V. Umbreanu

Deasupra Apusenilor norii scapără fulgere.

Perdeaua ploii se apropie repede.

Grăbesc paşii.

Raniţa plină cu bagaje mă face să mă aplec în faţă.

Cureaua de la răcitor îmi taie umărul stâng.

Clenii şi somnii l-au umplut aproape până sus.

Restul de gheaţă continuă să se topească şi picăturile

reci le simt pe şold.

Undiţa şi minciogul le schimb dintr-o mână în alta. Cărarea îngustă de lângă linia ferată, în uşoară pantă, îmi îngreunează mersul.

Cad primele picături când trec pe lângă depoul dezafectat.

Automotorul din anii 80, cu vagoanele scorojite şi cu ferestrele sparte, arată jalnic.

Îmi amintesc de perioada când era funcţional.

Câinele de la canton mă latră de după gard.

Traversez liniile şi mă apropii de gară, pe lângă linia moartă, prin bălări.

Cizmele de cauciuc mi-au supraîncălzit picioarele.

Intru sub acoperişul peronului odată cu ploaia dezlănţuită.

Un tunet neaşteptat face să tresară totul în jur.

Îmi iau şapca de pânză albă şi-mi şterg sudoarea cu

palma.

Pe băncile de la perete, câţiva călători.

Chioşcul cu difuzarea presei este închis.

Intru în holul cu casele de bilete şi mă orientez spre cea de serviciu.

Mă eliberez de greutăţi lângă grilaj şi scotocesc într-un buzunar după punga de lapte, în care ţin permisul de pescuit şi banii.

Cu bancnotele potrivite mă înfăţişez la ghişeu.

Casieriţa vorbeşte la telefon.

Mă reazem de bara orizontală şi aştept.

Privesc prin sală spre vânzătorul de lozuri, lângă care, o pereche îşi încearcă norocul.

Prin uşa din spate se văd câţiva călători aşteptând autobuzul.

Plouă mărunt iar tunetele şi fulgerele s-au îndepărtat.

Deşi m-a zărit, funcţionara, râzând, continuă să converseze.

Lângă mine se opreşte o femeie cu un copil mic.

- Nu dă bilete ?

- Vorbeşte la telefon !

Pentru a se convinge îmi trece înainte, privind pe geam.

Cuvintele şi râsetele, izbucnesc sfidător.

Dar eu am răbdare.

Până la tren mai sunt aproape două ore .

Zgomotul autobuzului şi farurile agită, sub streaşină, pe cei ce aşteaptă.

Apoi, totul se animă cu noii sosiţi.

Se formează coada, în urma noastră.

Întrebările se repetă.

Ridic din umeri şi fac cu capul.

Într-un târziu, se aude sunetul receptorului în furcă.

Casieriţa se instalează pe scaun şi deschide gemuleţul.

Întind banii şi pronunţ expresia de rigoare.

Biletele pentru accelerat le pun într-un buzunar, apoi ridic greutăţile şi ies pe peron.

Ploaia a încetat.

La lumina becurilor se rotesc fluturi de noapte.

Aleg ultima bancă din stânga, aproape de cişmea, şi-mi las greutăţile alături.

Mă reazem de spătar şi-mi întind picioarele.

Simt oboseala acumulată într-o zi de căutări.

Ochii mă ustură.

Tălpile ard.

Sirena unei locomotive electrice anunţă un tren.

Huruitul se intensifică şi un marfar trece prin staţie.

Număr vagoanele din obişnuinţă.

38.

Zgomotul se pierde în depărtare şi liniştea devine iarăşi stăpână.

Pleoapele se apropie şi fac eforturi să rămân treaz.

Masez cu ambele palme fruntea până spre tâmple.

Un ins bărbos, cu părul blond-spălăcit, în dezordine, se apropie şi mi se proţăpeşte în faţă.

Pantalonii de blugi, pătaţi, au găuri şi petice.

Peste cămaşă, o bluză fără nasturi atârnă într-o parte.

Întrebarea, pa care o aştept, vine repede:

- Ai prins ceva, mă ?

Nu tresar.

Nici nu-l privesc direct.

Urmăresc distrat, cu ochii somnoroşi, fluturii.

- Am câţiva somotei şi cleni.

De sub răcitor, un firicel de apă se prelinge pe

pardoseala murdară.

Simt privirea-i iscoditoare.

Degetele şi le frământă câteva secunde, apoi trage de ele până trosnesc pe rând.

Îmi trag picioarele lângă bancă.

Pantalonii mei, pătaţi şi ei, de nămol uscat, au mici scaieţi, pe care abia acum îi observ.

Ciupesc fără grabă şi micile seminţe, cu cârligele lor, care ajung pe beton.

- Fă-mi loc !

Mă trag spre bagaje şi se aşează alături, în dreapta.

Câţiva călători îşi stâmpără setea şi-şi încarcă sticlele de plastic.

Pulovărul mare, zdrenţuit la mâneci, mă aseamănă cu vecinul.

Barba albă îmi provoacă furnicături.

Somnul mi-a trecut şi o stare de alertă se instalează, ca un halou.

- De unde i-ai prins ?

Ce să-i răspund ?

Cred că nu cunoaşte locurile.

- De lângă barcă.

Caută în buzunarele pantalonilor şi scoate un pachet de ţigări, mototolit.

Singura ţigară o ajustează, o ia între buze şi aruncă ambalajul sub bancă.

- Dă-mi un foc !

Îmi întind, iarăşi, picioarele la maximum şi casc.

- Nu fumez.

Din celălalt capăt al peronului se apropie un poliţist.

Ţigara dispare.

Poliţistul se opreşte înaintea noastră şi exclamă:

- Vagabonzilor !

Încruntat, îşi mută privirea când la unul, când la celălalt.

Tovarăşul de alături se frământă pe loc, dă să se ridice de pe bancă dar se reaşează.

Până la urmă stă, umil, în picioare.

Situaţia mă amuză.

Nu este prima oară când sunt luat în primire în felul acesta.

În raport de vestimentaţie, oamenii mă confundă cu un tot altfel de personaj.

Ba preot.

Ba securist.

Inginer, comerciant, politician, medic.

Acum, vagabond.

- Ţi-am spus că n-ai voie mai mult de 24 de ore !

Îl priveşte cu scârbă şi gesticulează cu mâinile, tăind aerul în felii.

Ca şunca în magazinul alimentar.

S-a roşit la faţă.

Apoi:

- Intră în secţie !

Da, alături era biroul poliţiei din transporturile feroviare.

Tipul aşteaptă la uşă, până vine să i se deschidă.

- Cu tine ce-i aici ?

Mă cercetează, din cap până-n picioare.

Pălăria cu cozoroc, de un alb-murdar, îmi ascunde ochii.

Pulovărul, jerpelit.

Cizmele, cu noroi.

Barba, crescută.

Ochii, obosiţi.

Raniţa, cârpită, ca vai de ea !

Răcitorul din sacul rupt şi cureaua de pionier.

Legătura cu undiţa grosolană şi minciogul, improvizat din perdea.

Toate, întregesc un portret-capcană.

Pentru prima impresie.

Dar eu răspund repede, fără să-mi schimb poziţia, privindu-l în ochi liniştit.

- Am fost la pescuit.

Mă cercetează continuu, trecând cu privirea tot inventarul.

Apoi, conchide:

- Las, că vă ştiu eu !

Mă părăseşte nehotărât, scoate din buzunar o legătură de

chei şi deschide uşa.

Intră, urmat de suspect.

De după uşa închisă se aude converaţia gălăgioasă, cu strigăte şi explicaţii.

Liniştea care urmează este tulburată de lovituri înfundate.

Peronul este, în continuare, pustiu.

Fluturii îşi continuă însă dansul.

Fulgerele au încetat de mult.

Oboseala îmi revine, când uşa se crapă şi reprezentantul legilor mă cheamă înăuntru:

- Vino, ca martor !

Mă ridic şi intru în sediu.

Victima, la perete, cu umerii căzuţi şi privirea speriată.

La birou, şeful de post completează cu pixul un formular.

- Buletinul !

- Nu am buletin, doar permisul de pescuit.

- Adu-l şi pe ăla !

Ies, deschid buzunarul drept al raniţei şi extrag punga de plastic, apoi intru în birou.

Depun actul şi rămân în picioare, cu punga în mână.

După ce termină de completat rubricatura, mai priveşte biletul de eliberare din închisoare al străinului şi-mi ia permisul.

Citeşte, încruntând sprâncenele.

Depăşeşte cu relativă uşurinţă partea cu numele, adresa şi data naşterii.

Apoi, rămâne blocat.

Îşi apropie permisul de ochi.

Cască ochii.

Ridică sprâncenele.

Mă priveşte uluit.

Mişcă buzele.

Nu îndrăzneşte să vorbească.

Să întrebe.

Ştiu.

Ştiu unde s-a blocat.

Dar nu-l ajut.

Nu-l ajut deloc !

Lasă-l blocat !

Aşa-mi zic.

Şi surâd.

În sinea mea.

Se uită iar la mine.

Surâde.

M-a prins !

M-a privit în ochi şi m-a descoperit.

- Ce profesie aveţi, profesor ?

- Da.

- Nu se poate !

- Ba da !

- Cum, şi sunteţi îmbrăcat aşa ?

- La pescuit nu sunt la parada modei !

- Totuşi…

- Intru prin tufişuri, calc în nămol, merg oriunde stă ascuns peştele !

Clatină din cap şi încă nu completează în rubrica martorului, profesia.

Se simte jenat, vizibil.

Şi nu-i convine.

Nu-i convine, deloc, chestia asta !

Nu ştie cum s-o repare.

Cum s-o evite.

Dar, n-are ce face !

N-are ce face şi o face.

Aştept.

Aştept, amuzat, momentul.

Chiar cu o emoţie ciudată.

Am mai trecut prin asemenea momente.

Cum se repetă !?

-Îmi cer scuze.

Pe faţă i se citeşte neobişnuitul momentului.

Neobişnuitul expresiei.

Cred că n-a făcut-o de mult.

Cred că n-a făcut-o niciodată !

Auzi, un poliţist să-şi ceară scuze !?

Să fie obligat să-şi ceară scuze.

Obligat de încurcătura în care a intrat singur.

- Nu-i nimic, daţi-mi să semnez !

Îmi întinde hârtia şi-mi arată locul.

După ce-mi îndeplinesc obligaţia cetăţenească, îmi înapoiază permisul şi, iarăşi se scuză, mai cu îndrăzneală.

Ies, fără să mai privesc personajele.

Afară, bagajele nu mi le-a furat nimeni.

Peronul s-a mai animat.

Cu călătorii altui tren.

Aşa este într-o gară cu încrucişare de linii.

Mă aşez pe bancă şi-mi pun picior peste picior.

Privesc lămpile cu jocul fluturilor.

Uşa se deschide şi cei doi ies în tăcere.

“Vagabondul” puşcăriaş, spăşit, se îndepărtează pierzându-se printre călători.

Poliţistul, închizând uşa cu cheia, se înclină uşor în faţa mea şi-mi urează drum bun, ridicând mâna dreaptă la tâmplă.

- La revedere, îi răspunde “vagabondul” de pe bancă, având un zâmbet mucalit pe faţă, pe care nu i l-a zărit nimeni.

2001