#10 Imaginea de dincolo de faţadă

de V. Umbreanu

- Vezi, cine-i la poartă, că sună !

Din cămară, am auzit glasul mamei, aproape disperat, ca întotdeauna când se auzea soneria.

Ştiam că nervozitatea se datora şi bolii dar devenise suspicioasă la ştiri, de când a rămas văduvă.

Las oala cu supă pe masă şi înşfac, de pe bordura bufetului, cheile.

Soneria sună iarăşi, de câteva ori, prelung.

Traversez antreul, deschid prima uşă rapid, lovindu-mă la un genunchi, şi privesc prin ferestruică.

În faţa porţii, pe trotuar, o femeie străină.

Deschid uşa cu iale şi, cu paşi egali, fără grabă, ajung în faţa ei.

- Bună ziua !

- Bună ziua, ce doriţi ?

O recunoscusem.

De câtva timp, se mutase în vecinătate, într-o

căsuţă, unde trăia singură.

- M-o trimis preotul, c-o zâs s-o spovedească pe

mama dumneavoastră, că-i pe moarte !

Rămân stupefiat, efectiv, în primele momente !Bătrâna, îmbrăcată nici ţărăneşte nici orăşeneşte, mă priveşte atentă.

Buzele-i groase mai frământă cuvintele spuse, molfăindu-le.

Ochii întunecaţi dar blajini, privesc înainte.

Se reazemă de gard cu o mână, din cauza picioarelor butucănoase care, se vede, au probleme să susţină corpul greoi.

Privesc în jos spre fiinţa care aduce mesajul parohial.

Plasa de sârmă ne face să credem că suntem la vorbitorul închisorii.

- Spune-i preotului, că pe mama o spovedesc eu

când va fi cazul !

Replica mea, cu ton la fel de blând şi sfătos, dar cu o încărcătură ironică, i-a aprins luminiţe în privire.

- Şi mama, deşi e bolnavă de mulţi ani, nu este

pe moarte !

Spunând acestea, m-am întors cu 180 de grade şi, cu paşi tinereşti, calc trotuarul, urc treptele şi izbesc, în urmă, uşa grea.

Pe prag mă întorc şi privesc prin gemuleţ.

Femeia, încă înmărmurită, stă în faţa porţii, rumegând răspunsul.

Apoi, legănându-se, porneşte spre casă.

Abia acum simt cum mă cuprinde, ca într-o plasă, nervozitatea.

Pun cheile la loc şi iau chibriturile, să aprind focul.

- Cine-a fost ?

Glasul îngrijorat al mamei, din camera dânsei, îmi pregăteşte răspunsul.

Răspunsul neutru.

- O femeie, o femeie străină.

Urmează o pauză.

Pun oala pe sobă şi amestec supa cu polonicul.

- Şi ce-a vrut ?

Mama doreşte amănunte, aşa este ea, nu se lasă până nu lămurim totul.

Trec prin baie şi mă înfăţişez cu raportul.

M-am hotărât, brusc, să-i spun adevărul.

Adevărul agresiv !

Dar şi comic, într-o oarecare măsură.

- A trimis-o preotul, care a aflat că eşti grav bolnavă.

Mama, perspicace, a înţeles imediat despre ce este vorba.

- Şi ce, vrea să mă şi îngroape ?

I-am sesizat opoziţia, năduful, la adresa preoţilor.

Destule ori am comentat, în discuţiile noastre, despre tendinţa tagmei bisericeşti spre câştiguri materiale, în dauna laturii duhovniceşti.

Apoi, de când este pensionară, şi mai ales în ultimii opt ani, de când şi-a fracturat ultima oară cealaltă mână, a citit mult.

Cărţile ştiinţifice au realizat ceea ce era normal: au lămurit-o în privinţa adevărului, pe care şi-l dispută ştiinţa şi religia.

Doar un fir subţire, tradiţionalist, o mai păstrează în relaţie cu ultima.

Şi nici nu relaţie cât o jenă faţă de puţinii semeni din generaţia vârstnică.

Şi acum, răbufnirea era revelatoare.

- Vecina a transmis intenţia preotului să te spovedească.

Glasul meu, fără nici o urmă de opoziţie sau ironie, n-a temperat-o.

Ca dovadă, completarea pe care a făcut-o:

- Lasă că-i ştiu eu pe preoţi, cât sunt de lacomi,

ca nişte lipitori !

Şi, ca încheiere, s-a întors spre perete, iar din bucătărie, i-am auzit, un timp, bombănelile.

De la această întâmplare a trecut mai bine de un an.

Într-o zi, venind acasă de la serviciu, am găsit-o pe jos, încurcată în preşuri, cu sânge la cap.

Urcând-o cu greu în pat, am reconstituit evenimentul.

Făcându-şi rondul în jurul mesei, încălţată cu pâslarii, s-a împiedicat de preşuri şi s-a prăbuşit, greoaie cum este, lovindu-se la ceafă.

Demult voisem să înlătur carpetele ţărăneşti din cameră, pentru simplificarea curăţeniei şi siguranţa deplasării dar, obişnuită cu ele de zeci de ani, s-a opus cu încăpăţânare.

Şi iată, i-au fost fatale.

Deşi i-am curăţat şi dezinfectat rana, nu şi-a mai revenit.

După coma profundă de câteva zile şi nopţi, în zorii zilei sfârşitului de an, a trecut în odihna veşnică.

Lumânarea i-a ars pe piept, între degetele intrate în rigidizare.

Aşa cum şi-a exprimat dorinţa.

În timp ce vecinele o pregăteau pentru ultima oară, până la amiază m-am deplasat la circa sanitară, la primărie şi la patronul serviciului de pompe funebre.

Abia la unu am ajuns la preot.

I-am promis mamei că îi voi îndeplini şi această dorinţă, legată tot de tradiţie.

Iată-mă în casa parohială, aşteptând în anticameră.

Prin uşă se auzea o discuţie.

După câteva minute a ieşit o femeie cu un băieţel şi preotul m-a poftit înăuntru.

Greoi, după ce a ocolit masa încărcată cu volume, hârtii şi un crucifix, s-a aşezat.

Stând în picioare, am intrat direct în subiect:

- Azi dimineaţă a murit mama şi am venit să

discutăm despre înmormântare.

Prelatul, îmbrăcat în haine sobre, mă privi cu detaşare şi îşi fixă, apoi, atenţia asupra mesei.

După câteva clipe, poate de gândire, spuse:

- Nu pot, nu o pot înmormânta pentru că merg cu crucea !

La care, deja cu îndârjire în glas, replic:

- Dar este doar 30 decembrie !

Şi răspunsul imediat:

- Avem parohie mare şi pornim din vreme şi nu

pot lăsa o zi de câştig pentru o înmormântare !

Justificarea comercială m-a lăsat, într-adevăr, perplex.

Ştia mama ce ştia, mai bine decât mine !

În ce situaţie penibilă am ajuns !

Tăcerea prelungindu-se, tot preotul i-a pus capăt:

- Lăsaţi-o până în 4 ianuarie !

Să o las o săptămână neîngropată !

Nu, nici gând !

Deşi era frig afară, dimineaţă au fost -15 grade C, nu acceptam sfatul.

Soluţia extremă se ivise pe ecran.

Eu eram om de acţiune, de acţiune imediată.

O voi înmormânta fără preot !

Deşi i-am promis mamei că-i voi respecta şi această dorinţă, tot tradiţională, acum se ivea cealaltă posibilitate.

Privind încă odată spre funcţionarul din faţa mea, care îşi aranja cărţile bisericeşti, m-am întors şi am părăsit încăperea.

Fără să salut.

Drumul până acasă mi-a clarificat şi mai mult, dacă mai era nevoie, imaginea religiei, imaginea bisericii ortodoxe.

Imaginea de dincolo de faţadă.

P.S.

A doua zi, dimineaţa, primesc vizita unui preot străin.

Mult mai tânăr.

Care-mi explică, puţin stânjenit, că este trimis de preotul local pentru înmormântare.

Stau şi mă gândesc.

La preotul sectorului nostru.

Şi la mama.

Îl anunţ că accept.

Şi fixăm detaliile.

După ce pleacă, remarc încercarea de compromis.

Dar numai pentru faţadă !

Fondul a rămas acelaşi.

2001