#09 Anticamera U.S.

de V. Umbreanu

Ca elev, poeziile nu mi-au plăcut.

Nu mi-au plăcut pentru că trebuia să le analizăm şi să le învăţăm pe de rost.

Mi se părea o impietate să le dezvăluim interiorul, să le disecăm încăperile pline de înţelesuri şi, mai ales, să le acuzăm de, aşa numitele, “isme”!

Sigur că aceşti termeni i-am folosit, mai târziu, pentru a explica şi justifica opoziţia mea dar, în stare larvară, aceasta era situaţia psihică.

În clasa a V-a, surpriză, m-am trezit scriind poezii!

În faţa filelor de caiet intram într-un fel de transă,uitând de toate din jur.

Nici lecţiile care trebuiau învăţate, nici pescuitul, nici treburile din gospodărie, nu mă puteau smulge din starea indusă.

Şi pentru că membrii familiei nu priveau cu ochi buni această “ocupaţie”, chiar dacă mă împingeau spre cultură, am început să mă ascund.

Să mă ascund, când primeam semnale din neant că trebuia să scriu.

Sigur, eram influenţat, în aproape toate poeziile, de clasicii noştri din progama şcolară.

Dar, treptat, am făcut cunoştinţă şi cu ceilalţi poeţi români şi chiar cu cei traduşi din literature universală.

Bineînţeles, citeam multă proză, dar pe atunci numai poezia mă atrăgea “în practică”.

Pe vremea aceea nu ştiam de ce, nici nu bănuiam calea pe care te impinge o înclinaţie, o predispoziţie.

Aveam şi o ascunzătoare unde păstram cărţile poliţiste, “moştenite” de la mătuşa Maria, şi manuscrisele.

În acoperişul de paie al unei magazii, apoi, după ce mama a descoperit locul tainic ( şi mi-a ars volumele !), în pod, într-una din oalele de lut pentru păstrat magiunul.

Aspectul cel mai interesant, deşi iniţial neplăcut şi dureros, a fost cel al selectării, al propriei selectări.

Treptat, treptat, tot citindu-le, am fost tot mai nemulţumit, tot mai pretenţios, şi, ca urmare, le-am distrus pe toate.

Dar asta n-a însemnat că renunţ.

Din contră, însetat de poezie, biblioteca Clubului Muncitoresc şi librăria mi-au oferit noi şi noi poeţi, noi şi noi poezii, care să-mi satisfacă visele de zbor, căutările spre tărâmurile închipuirilor.

Acest proces m-a îndepărtat de generaţia zgomotoasă şi vulgară, de falsificarea literaturii, impusă oficial.

Izolându-mă, mi-am creat o sferă interioară tot mai rezistentă la intruziuni şi solicitări, sferă, care m-a ajutat să rezist la asalturile mediului neprielnic şi să-mi cunosc nelimitele.

Spun nelimite pentru că, descoperind universul lăuntric, l-am găsit tot atât de întins ca şi cel cosmic.

De aici, dorinţa şi pasiunea de a le cerceta şi de a le descrie pe amândouă.

Foarte târziu, şi numai în cercuri sigure, mi-am deschis universul şi altora.

Dar fără prea multe foloase.

Din contră.

Cât despre publicarea “operelor” mele, am îndrăznit numai după decenii.

Reacţia revistelor literare, prin paznicii bine înfipţi în aceste redute, a fost cea previzibilă, adică refuzul.

Culmea, m-a întărit în acest urcuş părerea unui critic literar de la o revistă clujeană care, din fotoliul comod în care mi-a frunzărit încercările, a concluzionat astfel:

“N-o să-mi pierd fotoliul din cauza versurilor dumitale !”

Zile şi nopţi, această remarcă mi-a fost de mai folos decăt orice publicare, decât orice apreciere sau laudă !

Fiindu-mi propriul cititor şi critic, făceam o tot mai severă selecţie, chiar dacă ceea ce scriam prezenta interes biografic.

Dar aşteptam ca fructele creaţiei să devină coapte, cu adevărat coapte, din punct de vedere artistic.

Şi drumul acesta este unic, este cel al anilor cu mult studiu, cu multă gândire, cu multă aşteptare, cu multă răbdare.

O insulă neaşteptată în oceanul destăinirilor a fost cea ridicată de revista “Orizont”.

Cele câteva poezii, semnate cu pseudonimul cu care mă confundam, formau, în realitate, primul arhipelag pe care puteau să-l cerceteze navigatorii cititori.

Apoi, iarăşi, ani de adânc anonimat.

Schimbarea de regim a înlăturat cenzura şi a eliberat energiile creatoare, dându-le posibilitatea să se prezinte şi public, prin opere “din sertare” sau proaspete.

Au apărut edituri particulare.

Librăriile s-au umplut cu volume.

Poeţii şi-au putut oferi, nestematele, în vitrine şi pe rafturi.

La îndemâna oricui.

Singura condiţie era costul.

Dar apăruse alt impediment, neaşteptat, cititorul.

Cititorul, bulversat de noua libertate, de libertatea de mişcare, de alegere şi de gustare a artei, a căzut în capcana literaturii uşoare, vaporoase, iar ulterior, când volumele autentice au devenit tot mai costisitoare, n-a mai avut acces la ele.

Astfel, a apărut noua cenzură, cea economico-financiară, care, după legile cererii şi ofertei, făcea jocurile.

Şi iarăşi eram martorii unui reflux, al noului reflux.

Dar, în condiţiile economiei de piaţă, am ieşit brusc din adâncurile aşteptării, am erupt pe bolta vastă a literaturii, unde, fiecare are un loc, chiar dacă efemer.

Problema este să te citească cineva, adică să cumpere cartea.

De aici, fixarea preţului fiecărui volum trebuie să aibă un rol stimulator.

Dar rolul stimulator duce la imposibilitatea recuperării banilor, nemaigândindu-mă la un câştig.

Am de ales.

Şi aleg.

Prefer să fiu accesibil cititorilor săraci decât să-mi zacă volumele prin librării, pe rafturi de la tavan, unde nici vânzătoarele nu le-ar şti, necum cititorii aventurieri.

Şi uite aşa, cu bani de la câţiva sponsori, completaţi din salariu, am îndrăznit să public primul volum.

Din cele 100 de exemplare, editura mi-a reţinut 10 pentru biblioteci aşa că, debutul avea înainte cele 90 de exemplare miraculoase.

De ce miraculoase ?

Pentru că reprezentau materializarea unui vis, pe care vechea orânduire mi l-a neantizat din start, prin tot felul de obstacole, tertipuri, maşinaţiuni şi şantaje.

Iar acum, debutul era cea mai evidentă probă a libertăţii !

Cu o emulaţie de la sine înţeleasă, mi-am făcut debutul şi în celelelte aspecte, mai practice, fără de care n-ar fi funcţionat mecanismul pieţei, şi anume, reclama, plasarea şi vânzarea.

Sigur că n-au mers toate ca pe roate !

Dar am învăţat din mers şi mi-am calificat la maxim spiritul comercial.

Care a mers mână în mână cu cel creativ.

Aşa că, epuizându-se exemplarele volumului de versuri de debut l-am pregătit pe al 2-lea şi aşa mai departe.

Aveam propria piaţă de desfacere, prin instituţii, pe la prieteni, colegi, cunoscuţi şi chiar necunoscuţi.

După doi ani, aveam publicate 7 volume, din care unul de proză scurtă.

Mă simţeam sigur pe mine, ba şi încântat, de reuşită.

Puteam înainta spre viitor, cu toate volumele scrise şi cu cele în lucru.

Nu mă incomoda tirajul.

Nici greutăţile în plasare şi valorificare.

Ştiam că-s vremuri grele, în care, mai ales literatura şi arta în general, aveau cel mai mult de suferit.

Aşa că, personal, eram foarte mulţumit.

Între timp, am devenit, în sfârşit, pensionar.

Aveam acum timp să mă ocup mai mult de “afacere”.

De câteva ori, unii prieteni mi-au sugerat să intru în Uniunea Scriitorilor.

M-am uitat lung la ei şi le-am replicat că este un club impenetrabil şi veleitar şi…eu nu sunt scriitor.

“- Dar, ai publicat volume şi ai acest drept !”

“- E adevărat, dar tot nu sunt convins că merită încercarea !”

Azi aşa, mâine aşa, insistând să mă convingă, ideea a prins rădăcini şi mi-am spus: de ce să nu încerc şi experienţa asta, printre atâtea altele !?

Astfel că, într-o zi, având treburi la editură, m-am hotărât să trec hotarul dintre intenţie şi realizare.

Ocolesc, prin mulţime, colţul Librăriei Universităţii, intru în holul întunecos şi pustiu, cu miros de mucegai şi urc treptele tocite până la etaj.

Apoi, în celălalt hol dezolant, citesc plăcuţele de pe uşile cu sticlă mată sau cu foi de placaj până dau de sediul local al instituţiei vizate.

Bat la uşă cu îndrăzneală.

La auzul cuvântului “intră”, m-am conformat.

În încăperea largă, poate prea largă pentru un birou, şi luminoasă, tăifăsuiau trei persoane.

Secretara, în spatele biroului.

Aproape masivă, trecută bine de tinereţe, cu faţa severă şi doctă, fusese tocmai întreruptă dintr-o peroraţie.

Privirea specializată în primiri mă şi fixă în insectarul corespunzător.

- Ce doriţi ?

Întrebarea simplă era însoţită de oştirea paramilitară a dublului sau a triplului înţeles.

Adică:

“- Ce naiba doreşti ?”

Sau (şi):

“- Unde te crezi ?”

Sau (şi):

“- Tocmai acum vii ?”

În timp ce foloseam la maximum timpul pentru răspuns, privirea mi-a măturat personajele complementare.

Masivul ins, prozator sau poet consacrat, sur şi grav, ocupând din plin fotoliul cu imitaţie de piele.

Şi, în dreapta, lângă birou şi aproape de fereastra de unde venea lumina, poetul firav al atâtor descinderi în provincie, cu care schimbasem banalităţi.

La salutul meu nu reţin dacă mi s-a răspuns.

Secretara aştepta, înţepată.

Ocupantul fotoliului se adâncise mai mult.

Cunoştinţa mea, făcu o piruetă de eschivă, dar nu

îndrăzni să se depărteze.

Îi eram incomod.

Deja incomod.

- Aş vrea să mă interesez în ce condiţii se poate ajunge membru al Uniunii Scriitorilor.

- Cine sunteţi ?

Sunt privit ca o apariţie bizară.

Mă recomand.

Apoi schimbă priviri amuzate, arogante.

Secretara se înarmează cu un pix.

Gabaritul tuşeşte cu subînţeles.

Amicul meu se îndepărtează brusc.

Primesc prima lămurire de la amfitrioană.

-Trebuie să aveţi, cel puţin, două volume tipărite !

- Am şapte volume tipărite.

Tresar cu toţii, ca la o explozie neaşteptată !

Schimbă alte priviri.

Apoi, bărbaţii îşi întorc segmentele cefalice lateral şi rămân ca înţepeniţi.

- Trebuie ca volumele să fie recenzate de criticii literari de la revistele de specialitate !

Aici rămân mut, fără să am o replică pe măsură.

Dar gândesc.

Cum să ajungă volumele la reviste, la critici ?

Ei nu le caută în librării !

Înseamnă să le ofer eu.

Dar vor dori să mă ia în seamă, un anonim ?

Şi ca să am succes trebuie să le placă ce scriu sau să mă placă pe mine !

- Apoi, să vă recomande doi scriitori, cu cel puţin cinci ani vechime în Uniune !

Ca la partid !

Uimit în sinea mea, analizez rapid şi acest obstacol.

Sesizez plecarea precipitată a poetului umil în camera învecinată.

Îl înţeleg !

Ca nu cumva să-l rog, să îndrăznesc să-l rog, pentru aşa ceva

Cei rămaşi mă privesc triumfători.

Adică, duetul lor ar vrea să mă întrebe:

“- Mai vrei ceva, amice ?”

Şi:

“- Tocmai ţie ţi-e de Uniunea Scriitorilor !”

Gândesc mai departe cu toţi biţii disponibili.

Ce membru m-ar lua în seamă, doar dacă l-aş mitui zdravăn ?!

Tocmai eu !

Dar vocea judecătoarei continuă să mă bombardeze:

- Să donaţi câte un exemplar din fiecare volum Uniunii Scriitorilor !

Asta s-ar mai putea, pentru că mai am câte două exemplare din fiecare.

- Şi să faceţi o cerere !

Da, ultima săgeată, cea mai grea, cea mai importantă !

Cererea.

- Da, numai atât ?

Punând întrebarea, mirându-mă ce puţine condiţii i se pun unui anonim pentru a deveni celebru, am mulţumit pentru informaţii, m-am întors spre uşa semitransparentă şi am ieşit spunând, “la revedere”.

Ştiam că n-o să mai fie nici un “la revedere !”dar n-am găsit, pe moment, altă formulă politicoasă de rămas bun.

De rămas bun de la Uniunea Scriitorilor.

Mai bine zis de la anticamera U.S.

P.S.

Tocmai mi se editează volumul 11.

2001