#08 18 februarie
de V. Umbreanu
M-am trezit târziu.
Lumina dimineţii, filtrată prin cearceaf, invadase camera.
Camera în care locuia fiul meu, student la limbi străine.
Gazdele se agitau deja în bucătărie.
Frigul din încăpere nu mă ajuta să ies de sub pături.
Întors spre perete, studentul meu încă dormea.
Privesc pereţii gălbui, pe ici şi colo scorojiţi.
Mobila veche, eteroclită, nu-şi etala provenienţa.
Vrăbiile, afară, comentau evenimentele.
Ca şi gândurile, treze şi ele.
Seara ne-am culcat târziu, după o zi agitată şi tensionată.
În vizită la Bucureşti, toată ziua am simţit nervii mulţimilor.
Nervii scăpărând prin toţi porii, prin toate organele.
De la indivizi la indivizi.
De la grupuri la grupuri.
Pe bulevarde şi în pieţe.
Pe străzile cele mai dosnice.
Dar mai ales în centru.
În Piaţa Universităţii.
O învălmăşeală de oameni.
Trecând dintr-o parte în alta.
Cu gesturi repezite şi paşi apăsaţi.
Cu strigăte fără noimă ori chemări la acţiune.
Drapele agitate.
Decupate la mijloc.
Pancarte cu lozinci.
Cu afişe lipite pe ziduri.
Şi inscripţii.
De toate felurile.
De toate nuanţele.
Politice.
Extremiste.
O adevărată fierbere.
Ca într-un cazan.
Ca într-un cazan a cărui capac sună ameninţător.
Încă.
Băieţi aruncând fluturaşi.
Camioane pline cu muncitori.
Muncitori strigând lozinci, în cor bărbătesc.
Moarte intelectualilor.
Amintind de ianuarie.
Când au câştigat o victorie.
O victorie cu PNŢCD-ul.
Mă ridic şi dau păturile de-o parte.
În bucătărie familia gazdei serveşte micul dejun.
Patul scârţâie şi-mi trezesc fiul.
Cu ochii somnoroşi mă priveşte şi mormăie ceva, apoi se culcă la loc.
Mă îmbrac şi merg la baie.
- Bună dimineaţa !
Schimbăm salutul matinal.
Miroase a cafea.
Câinele se ridică în patru labe, mârâind.
Când revin pe coridor, uşa bucătăriei era închisă.
În cameră, fiul meu, trezit, dar culcat pe spate, privea tavanul.
Poate şi gândurile lui au rămas la ziua de ieri.
Cu agitaţia tensionată.
Cu evenimentele care se precipită.
Văd pe noptieră anunţul.
Anunţul primit la metrou.
Îl iau şi-mi pun ochelarii.
Încep să citesc.
Cu voce tare.
- Nu tare !
Rugămintea imperioasă a fiului meu mă opreşte.
Ştiu diferenţele.
Diferenţele datorită vârstei, dar mai ales concepţiei de viaţă.
Cum să nu citesc, cu voce tare, manifestul din faţa mea ?
Pe care l-am aşteptat zeci de ani !
Pe care l-a aşteptat şi tatăl meu, atâta timp !
Şi nu l-a mai apucat !
În timp ce Alcor îşi face programul de dimineaţă, eu citesc, de mai multe ori, anunţul interogativ.
Mă trezeşte din reveria revoluţionară glasul studentului meu:
- Spală-te pe mâini !
Cearceaful dat de-o parte şi fereastra deschisă.
Aerul rece mă face să tremur.
Patul aranjat şi măsuţa cu micul dejun.
Ceai şi pâine cu unt.
Pentru mine.
Pentru el, doar cafea.
După ce închide fereastra, mâncăm în linişte.
Privesc ceasul şi văd ora, aproape 11.
- La ce oră ne întâlnim cu Matei ?
Răspunsul, la întrebarea mea, vine după un moment de aşteptare.
Privirea gânditoare din faţa mea, impenetrabilă, analizează cine ştie ce imagine mentală.
Matei, unul din prietenii lui, student la Arhitectură parcă.
- La unsprezece jumătate, în Piaţa Romană.
Timpul se scurge mai repede.
Mai repede decât înainte.
Mai repede decât înainte de decembrie.
Când, parcă era încremenit, îngheţat, închis.
Închis într-un cavou.
Ca şi noi, într-o închisoare.
Închisoarea numită România.
Iată, ne îmbrăcăm.
Simt deja o nerăbdare, o nerăbdare febrilă.
Care circulă prin toate vasele corpului.
Ieşim în curte şi luăm colţul.
Strada, deşi lăturalnică, are o agitaţie nouă.
Strada Povernei.
Trec tineri grăbiţi.
Clădirea Securităţii este tot tăcută.
Dinspre Ana Ipătescu parvin strigăte de tumult.
Tensiunea pluteşte în aer şi se propagă.
Se propagă magnetic.
Iată grupuri şi coloane, în deplasare spre Piaţa Victoriei.
Lozinci şi steaguri.
Strigăte răbufnitoare.
Înaintăm spre Romană, la întâlnire.
Ajungem, dar cu greu ne facem loc spre staţia de troleu.
Iată-l pe Matei !
Înalt şi robust, priveşte în toate părţile.
Pe cap, o căciuliţă de schior.
Privim desfăşurarea de forţe.
Aşa cum scrie în chemare.
“Cetăţeni, a sosit momentul să punem câteva întrebări actualei conduceri a ţării !”
Chiar aşa !
Nici n-au trecut decât două luni de la evenimentele decembriste şi treburile nu merg bine, nu merg deloc bine.
Cu prietenul alături ne deplasăm spre sediul guvernului.
Pe trotuar, abia ne delimităm de alţii.
Atmosfera este, totuşi, paşnică.
Coloanele se scurg, la intervale, în sens unic.
Autobuzele şi maşinile clacsonează mereu.
Scot manifestul şi citesc prima întrebare.
Nu cu voce tare, deşi aşa ar trebui !
“Cu ce scop se menţin intacte structurile securităţii ceauşiste ???”
Dar cine le poate destrăma, în aceste vremuri tulburi ?
Suntem depăşiţi de cei de pe trotuar mereu,deşi nici noi nu mergem încet.
De pe bulevard ţâşneşte o strigare.
“Ţineţi minte cinci cuvinte
Şi acum e ca-nainte !”
Aş striga şi eu, dar, poate ar suna caraghios, aici, pe trotuar.
Dar dacă m-ar ataca cineva ?
Oricum, fiului meu nu i-ar plăcea.
Ne apropiem.
Mai scot fila şi citesc cealaltă întrebare.
Deşi ochelarii mă incomodează.
“Fiind aparat represiv, împotriva cui va fi folosit ?”
Îmi amintesc de problemele de la şcoală, cu şedinţele stereotipe şi ameninţările, mai mult sau mai puţin voalate.
Împotriva cui va fi, iarăşi, folosit ?
Alte lozinci strigate în bulevard, ca nişte salve de mitralieră.
Repetate până la refuz.
“FSN FSN
Du-te în URSS !”
Şi:
“Iliescu nu uita
Ţara nu-i moşia ta !”
Buzele mele se mişcă în unison cu acestea.
O parte din mine este acolo, în mulţime.
În mulţimea de pe bulevard.
Norii cenuşii nu participă la evenimente.
Zăpada îngheţată este călcată de mii de picioare.
Se aude cavalcada din piaţă, din Piaţa Victoriei.
Este aproape ora 12, ora întâlnirii.
Aşa scrie în chemare.
“Aceste întrebări le vom pune duminică 18 februarie 1990 la ora 12,00 în Piaţa Victoriei.”
Ne facem loc în mulţime.
Sute şi mii de oameni, într-o continuă mişcare.
Într-o mişcare de pătrundere şi întrepătrundere.
Ne îndreptăm înspre Şoseaua Kiseleff.
Clădirea Guvernului, cu coloanele ei, rămâne în dreapta.
Cordoane de soldaţi o înconjoară, ca într-un arc de cerc.
Din toate direcţiile pătrund noi forţe.
Noi afluenţi sau noi fluvii.
Care se varsă în mare.
În Piaţa Victoriei.
O mare de steaguri şi pancarte.
O mare de strigăte.
Unele, cunoscute.
Altele, noi.
“Iliescu am aflat
Lovitura ta de stat !”
Ne privim unii pe alţii.
O mare de străini.
O mare de cunoscuţi.
Care pulsează.
Care se dilată.
Noi şi noi coloane se văd cum pătrund în mulţime.
Unele, grupate.
În jurul unor conducători.
Care organizează.
Care dau ordine.
Prin porta-voce.
A trecut de 12 !
Stăm, mişcându-ne picioarele să nu îngheţăm.
O ceaţă uşoară pluteşte peste piaţă.
Departe, clădirile şi copacii scheletici, par fantome în această crudă realitate.
Se strigă lozinci şi reflecţii revoluţionare.
Ca nişte explozii.
“Securiştii-n mină
Ca s-avem lumină !”
Huiduieli, acolo în faţă, spre zidul unduitor al
soldaţilor.
Mă ridic pe vârfuri să pot zări ceva.
“Vrem demisia !
Vrem demisia !”
Se repetă.
Se încrucişează.
O uşoară mişcare de presare spre soldaţi.
Ca urmare a noilor veniţi.
Dar şi ca intenţie a mulţimii.
“Tic-tac tic-tac
Ţi-a venit vremea Chiţac !”
Îmi vine să râd !
De inventivitatea umoristică a anonimatului.
De spiritul de dreptate al mulţimii.
La atâta aşteptare neonorată.
Neonorată de acţiuni clare.
Plutim în ceaţă.
În ceaţa conducerii dubioase.
Are dreptate strigarea :
“Ţineţi minte cinci cuvinte
Şi acum e ca-nainte !”
Deşi suntem în stradă, conducătorii sunt cam aceeaşi.
Criminalii supremi au murit, pe merit.
Dar cei judecaţi ?
Cum vor fi pedepsiţi ?
Plutim în plin necunoscut.
“Iliescu am aflat
Lovitura ta de stat !”
Se strigă chiar lângă mine !
Un tânăr a început şi cei din jur repetă.
Repetă până răguşesc.
Sau până un alt strigăt îi ia locul.
“FSN FSN
Du-te în URSS !”
Murmur şi eu cu buzele tremurânde.
Alcor şi Matei mă privesc , uşor amuzaţi, dar şi intrigaţi.
Mă abţin.
Mă abţin cât pot.
Scot chemarea şi-mi pun ochelarii.
Citesc mai departe.
Întrebările.
Care, poate se aud în unele cuvântări.
Care trec prin mulţimea în aşteptare.
Ca nişte fulgere.
“De ce nu se publică lista celor vinovaţi de masacre ????”
“De ce este jignit în demnitatea sa poporul român prin promovarea în conducere a foştilor activişti de partid PCR ????”
Privesc în jur.
Simt privirile unora care mă cercetează, cu antenele suspiciunii.
Suntem împinşi cu putere din spate.
Ca nişte râuri, pe lângă noi, se scurg necunoscuţi, spre cordonul de soldaţi.
Noi, cei trei, ne ferim şi căutăm să dăm înapoi.
Strigătele se înteţesc.
Se transformă în urlete şi huiduieli.
Steagurile şi pancartele se agită în toate părţile.
La porta-voce se aud chemări la calm, la ordine:
“-Fără violenţă !”
“-Să nu se răspundă la provocări !”
Din stânga, un strigăt sfâşie tăcerea din urma apelului:
-Jos Securitatea !
Mulţimea preia sloganul şi-l urlă în delir.
Rămânem în defensivă, în timp ce valul mareic
împinge cu putere spre Palat.
O energie necunoscută îmi invadează corpul şi n-o mai pot opri decât prin urlet.
Gura, ca o supapă de avarie, s-a deschis brusc şi cuvintele au ţâşnit în atmosferă.
Şi au căzut în mulţimea clocotitoare, cu voltajul pregătit să le preia.
Să le preia şi să le digere.
Am fost şi eu surprins.
De efectul instantaneu.
- JOS ILIESCU !
Atât am strigat !
Doar atât.
Două cuvinte.
Dar cu câtă încărcătură !?
Nervoasă.
Acumulată.
Ani de zile.
Zeci de ani
În lumina străfulgerată a exploziei, cred că se putea zări, în spectrul psihanalitic, toată experienţa mea.
De la naivitatea credulă a copilului şi adolescentului.
Chiar a tânărului.
Dornic de a trăi într-o societate demnă şi cinstită.
În care, greutăţile, să fie depăşite prin răbdare şi prin muncă.
Dar şi prin respectarea legii.
Prin impunerea legii şi ordinii, în mod civilizat.
Până când au venit semnele minciunii.
Semnele politicii criminale.
Răni care se cicatrizează.
Răni care supurează.
Zeci de ani de adaptare dar şi de neadaptare.
Cuvintele tatălui meu, ca nişte tipare de foc, pe epiderma vieţii.
Câtă dreptate a avut !
Acum îl simt alături,cum strig a doua oară :
- JOS ILIESCU !
Glasul meu, însutit şi înmiit în privinţa decibelilor, fără microfon, fără porta-voce, săgetează spaţiul şi face valuri.
Iată, cu alţi ochi privesc efectele.
În jur s-a format un gol.
Ca la o explozie.
Spaţiul rănit a pulverizat mulţimea din jur, care s-a dispersat, speriată.
Doar fiul meu şi cu Matei au rămas, undeva, alături, dar şi ei distanţaţi.
Împinşi cu brutalitate la distanţă de câţiva metri.
- JOS ILIESCU ! rostit încă o dată, sperie lumea !
Cu puterea sonoră a tunetului.
A tunetului dezlănţuit din seninul furtunii.
Furtuna era în toi, în jur, dar nu în segmentul local din care făceam parte.
Privirile străinilor, ca nişte efecte de unde seismice.
Ca şi ale celor doi tineri.
Ce-mi spune privirea fiului meu ?
Cine-i ăsta ?
Cine-i străinul din tatăl meu ?
Ce l-a apucat ?
Este în toate minţile ?
- JOS ILIESCU !
Încă o dată, cu aceeaşi putere !
Cu aceeaşi vibrare a silabelor ţâşnind prin supapă.
Dar, acum şi cu un zâmbet apărut pe faţă.
Ca o limpezire a apelor.
Ca o înseninare a cerurilor.
Văd zâmbetul ivit şi pe faţa fiului meu.
Care se apropie.
Care se apropie în sfârşit, încet-încet, de tatăl lui.
De tatăl lui, redescoperit.
Apoi, mulţimea dezmeticită, şi ea, refăcând spaţiul, volum cu volum, umăr lângă umăr.
Şi scandând tot mai tare, tot mai adânc, tot mai pătimaş.
- JOS ILIESCU !
- JOS ILIESCU !
- JOS ILIESCU !
Sunetele străbat întinderea mării.
Valurile sonore s-au generalizat.
Obrajii îmi vibrează.
Buzele tremură.
Lacrimile invadează ochii, dar cele mai multe curg în interior.
Gâtuit de emoţie, tac.
Tac, în sfârşit, spre liniştea fiului meu.
Care-şi revine cu greu din surpriză.
În timp ce ecourile se pierd departe, încălecate de alte scandări.
Ce-a urmat a fost numai istorie.
Spargerea fragilei apărări a militarilor neputincioşi.
Ajungerea mulţimii la porţile clădirii.
Apariţia unor grupuri înarmate cu răngi.
Spargerea grilajelor şi retragerea soldaţilor.
Pătrunderea mulţimilor în interior.
Noi am rămas pe loc.
Adică, eu şi fiul meu.
Piaţa Victoriei, aproape golită, s-a liniştit.
Mulţi dintre manifestanţi au pătruns în clădire.Printre ei şi Matei.
Nemaiavând ce face, la un asemenea deznodământ, am plecat spre casă.
Adică spre gazda noastră,
Cu un gând confuz şi amar despre evenimente.Care se vor complica şi mai mult.
Scot manifestul din buzunar şi, din mers, citesc ultimele două întrebări:
“De ce este jignită demnitatea armatei prin încercări de manipulare în scopuri politice ????”
“De ce ne furaţi revoluţia ( foşti şi actuali ) tovarăşi guvernanţi ?”
Cât adevăr concentrat în aceste întrebări fără răspuns !
Semnate, Tineretul Independent.
Străzile, cu resturi ale demonstraţiei, acum gunoaie, peste petecele de zăpadă murdară, sunt brăzdate de grupuri însufleţite.
Comentând scenele văzute.
Ne ajunge Matei, care şi-a pierdut fesul.
Înserarea îşi va face repede meseria iar luminile vor masca, până mâine, elementele decorului.
Dar, deja, teama îşi arată spectrul.
Şi-l arată în gândurile haotice, ca şi în aerul capitalei.
Că, a doua zi, vor veni minerii.
Ca să apere revoluţia.
Ca să apere FSN-ul.
Ca să-l apere pe Iliescu.
2006