#07 Statutul

de V. Umbreanu

A fost o vânătoare.

O vânătoare în toată regula.

Eu eram vânatul.

Ei, vânătorii.

O vânătoare care a durat tot timpul.

Tot timpul de când am intrat în învăţământ, ca profesor.

La început “oferta” era mai directă, mai brutală, cu ameninţarea plutind ca un nor negru.

Că numai duşmanii evită avangarda politică.

Ori că numai cei incompetenţi vor rămâne în nivelurile inferioare.

Dar, şi ei, temporar, până educaţia îi va ridica,treptat, spre partea conştientă a ierarhiei.

Apoi, după ani de refuz şi luptă dură, când şi cadrele s-au mai cizelat, metodele de “convingere” s-au diversificat.

Se vehiculau tot mai des avantajele posibile.

Cele de ordin material, în special alimentar.

De pildă, colegii cooptaţi, îşi procurau, discret, carne din depozitele conducerii, în timp ce noi disperam la cozi.

Se întâlneau cu nomenclatura, gudurându-se.

Se “descurcau”.

Apoi problema gradelor, cu inspecţiile şi cu examenele aferente.

Cu calificativele, dependente de prestaţiile de la şedinţe, de la învăţământul politic, de la activităţile pioniereşti, de la şedinţele de partid unde eram “învitaţi”.

Nu mai vorbesc de activităţile cu elevii din şcoală şi din afara ei.

Ştiam şi de existenţa informatorilor, a “ciripitorilor”, cum îi botezasem în glumă, în glumă dureroasă.

A fost o perioadă funestă pentru adaptarea biologică.

Şi pentru neadaptarea psihică.

O perioadă în care ne-am perfecţionat propria cenzură.

Prin care să rămânem în afara pericolului de a ne pierde locul de muncă.

Sau, şi mai gav, de a fi arestaţi.

Dar, în acelaşi timp, să ne descărcăm energiile refulate, care, acumulându-se, puteau duce la cedarea psihică sau fizică.

Am rezistat.

Dar şi activiştii, în faţa acestei rezistenţe, n-au cedat niciodată.

Încercau la nesfârşit, cu orice prilej, cu toate metodele, planificate sau spontane, să ne surprindă, să ne momească, să ne şantajeze.

Să ne convingă, adică să ne “convingă”.

Cred că aveau planificate, trimestrial şi anual, primiri în partid.

Ca şi planificarea economică.

Dar, pe lângă această normală activitate, se ocupau şi special de unele persoane, să le zicem incomode.

Persoanele incomode, rezistente la virusul roşu, erau reperele opoziţiei, erau stâncile neerodate, erau farurile din beznă.

Şi care le măcinau puterile.

Şi care le alterau gustul puterii.

Gustul puterii şi aşa alterat de miopie.

Am rezistat până într-o zi.

Într-o zi, activistul de la municipiu ( citeşte muncipiu ) mi-a întins statutul.

Privindu-mă direct, fără menajamente, având martor pe directorul şcolii ( şi nu pe secretarul organizaţiei de bază !), a spus atât:

- Citeşte-l !

Am luat carneţelul, puţin surprins, dar pregătit în fond şi pentru această abordare.

- Îl iau, dar dacă găsesc în cuprins ceva care nu-mi convine şi cu care nu sunt de acord vă spun !

- Bine, mi s-a răspuns, şi zâmbetele schimbate între “superiori” au destins clipele.

Dar am continuat:

- Numai aşa voi semna adeziunea dacă se elimină partea cu pricina !

- Bine, bine, o să vedem !

Ne-am despărţit şi zilele au intrat în obişnuit.

Cărticica roşie o aveam acasă, pe masa de lucru.

Încă nu aveam chef să-i cunosc articolele, conţinutul.

Deşi bănuiam cam ce cuprinde, aveam o oarecare temere.

O oarecare nesiguranţă.

Voi găsi puntea de salvare ?

Nodul în papură ?

Prilejul să refuz ?

Să refuz din principiu.

Tensiunea creştea încet.

Până când, la şcoală, directorul mă întrebă de rezultat.

La care l-am asigurat că a doua zi îi voi aduce actul şi răspunsul.

Ajuns acasă, după ce am luat amiaza şi am adus codul de legi al partidului în bucătărie, m-am apucat de spălat vasele.

Mama, răsfoia “România liberă” în camera dânsei.

Fiul meu îşi dormea ora de prânz în camera noastră.

Vasele limpezite le-am şters cu şervetul şi le-am pus la loc, în bufetul albastru.

Tacâmurile, în sertarul mesei.

Mă şterg pe mâini.

Iau loc pe un taburet.

Momentul istoric.

Deschid statutul PCR !

Minuscul.

Cu litere ca nişte insecte, pe hârtia inferioară, de ziar.

Articolul 1.

Aşa şi pe dincolo.

Articolul 2.

Punctul A, nimic de reţinut.

Punctul B.

Aha, iată salvarea !

Iată puntea salvatoare !

Iată nodul în papură !

M-am liniştit.

Sunt iarăşi în apele mele.

Sunt iarăşi liber.

Liber, în marea închisoare.

România.

Privesc pe fereastră.

Nucii îşi leagănă crengile, în vântul toamnei înaintate.

Frunzele au căzut, în majoritatea lor.

Norii cenuşii pregătesc ploile.

Piţigoii se cheamă cu glasurile lor impulsive.

Mă ridic şi strecor cărticica, fără valoare, în servietă.

Abia aştept să mă scap de obiectul nedorit.

De obiectul impregnat cu prevederi de faţadă.

Ca o poleială.

De înşelat naivii.

În realitate, un cod al minciunii şi al urii.

A doua zi m-am ţinut de cuvânt.

În pauza mare bat la uşa direcţiunii.

Aud cuvântul “intră”.

În interior, surpriză !

Pe lângă director şi secretară, prezent şi activistul mărunt, se vede anunţat de iminenţa răspunsului.

- Bună ziua !

- Bună ziua, tovarăşe !

Directorul, către secretară:

- Sunteţi bună să treceţi în cancelarie pentru câteva minute ?

Când am rămas numai noi, cei în cauză, am fost întrebat direct, iarăşi:

- Ei, aţi studiat documentul ?

- Nu în întregime !

- De ce, tovarăşe profesor ?

- Pentru că n-a fost nevoie !

- Cum n-a fost nevoie ?

- N-a fost nevoie pentru că am ajuns la un articol cu care nu sunt de acord.

- Care este acela ?

- 2 B.

Întind cărţulia, cu coperta de un roşu spălăcit, şi mă retrag spre uşă.

- Ce spune punctul 2 B ?

- Citiţi şi vedeţi ! Dar vă fac rezumatul: partidul nu admite în rândurile sale fracţiuni.

În timp ce activistul citeşte în statut, directorul zâmbeşte degajat.

Eu completez:

- Chiar şi Marx spunea undeva că adevărul rezultă din confruntarea unor opinii diferite.

Şi continui:

- Într-un partid necesitatea fracţiunilor este esenţială pentru a rămâne democratic, cu adevărat democratic.

Şi mai departe, cuprins de patos:

- Fără opinii diferite, fără fracţiuni, rămâne un partid autoritar şi eu nu intru într-un asemenea partid.

Apoi, pun punctul pe “i”:

- Dacă schimbaţi punctul 2 B pot citi şi celelalte articole.

Fără să-mi pot stăpâni euforia, euforia victoriei, zâmbesc, mă tem că, prea tare, dar asta-i situaţia !

Tovarăşul de la municipiu, uluit, priveşte spre director.

Acesta, cu chipul devenit imobil,priveşte în jos.

- La revedere !

Mă întorc şi ies, fără să mi se răspundă la salut.

De atunci, nimeni nu m-a mai învitat să devin membru de partid.

M-a salvat chiar arma partidului.

Statutul.

2001