#06 Culmea cinismului
de V. Umbreanu
Pare o zi obişnuită.
O zi obişnuită de toamnă.
Cu practică agricolă, în loc de cursuri.
Ca în fiecare an, la început de an şcolar.
Obosit, cobor din autobuzul supraaglomerat şi mă îndrept spre casă.
Respir cu nesaţ aerul curat, după îmbâcseala din mijlocul de transport.
E cald ca vara.
Dar zefirul oraşului mă răcoreşte şi grăbesc pasul înviorat.
Iată poarta.
Intru în curte şi controlez cutia poştală.
Nimic.
Urc treptele spre antreu şi deschid iala.
Aud în bucătărie o discuţie aprinsă.
Recunosc vocile, ale fiului meu şi ale bunicii lui, mama mea.
Ceva tensionat le marchează.
Ce-o fi ?
Ce-o fi, iarăşi ?
Aproape că m-am obişnuit să apară surprize, mereu surprize.
Dar nu plăcute.
Ba din contra, dramatice şi stresante.
Salut, când apar în faţa lor.
Privirea fiului meu mă avertizează că s-a întâmplat ceva grav.
Deşi este mic, viaţa l-a obligat să asiste, ca martor dar şi ca participant, la multe evenimente.
Ochii mamei sunt roşii de plâns.
Pe masă, un plic desfăcut şi o scrisoare.
Pun servieta la locul ei şi întreb:
- Ce s-a întâmplat ?
- De unde este scrisoarea ?
Nepoţelul îşi priveşte bunica, în noul acces de plâns.
Aceasta, doar arată spre masă, cu o mână tremurătoare.
Mă aşez şi iau plicul.
Adresa noastră.
Expeditorul pe verso, Judecătoria Turda.
Judecătoria Turda ?
Iarăşi ?
Abia am scăpat de tensiunile proceselor de plasare a copiilor şi de divorţ.
Cu scandalurile şi nedreptăţile lor !
Cu emoţiile şi panica derulării acestora, ca nişte aventuri îngrozitoare într-un labirint.
Într-un labirint al justiţiei.
Sau al injustiţiei ?
Îmi tremură mâna, şi mie, când iau fila cu anunţul judecătoresc.
Fiul mă priveşte, aşteptând.
Mama, suspină, ştergându-şi ochii inflamaţi.
Fac slalom printre rândurile oficiale.
Bătute la maşină.
Dar prost !
Ca la orice act al acestei instituţii.
Avem experienţă, nu glumă !
Dar este o sentinţă !
Prin care…
Mai citesc o dată scrisoarea, sentinţa.
Nu cred.
Nu cred că trăiesc realitatea din faţă !
Mai citesc o dată !
În liniştea din bucătărie, cu cei doi martori, realitatea mă izbeşte brutal.
Mă izbeşte brutal, în faţă.
Şi ca glumă, ca glumă macabră, n-aş fi crezut-o în stare.
Ca cineva să ne-o anunţe.
Dar, aşa, cu gravitatea termenilor specifici, implacabili, pare de domeniul paranormalului.
Acum, după aproape 17 ani, ni se comunică “prin prezenta sentinţă” că suntem obligaţi să plătim nişte daune de procedură juridică de la procesul criminalilor tatălui meu !
Incredibil !
Incredibil !
Tensiunea m-a cuprins şi pe mine !
Simt încordarea ca în faţa primejdiei imediate.
Ca în faţa duşmanului necunoscut.
Iminent.
Şi imprevizibil.
Care va asalta !
Care asaltează, deja !
Asaltează din ţesătura cuvintelor, a termenilor din sentinţă.
Obrajii îmi ard.
Ca şi fruntea.
Tot corpul, într-o solicitare extremă, eliberează fluxuri energetice.
Nu mai sunt fiinţă.
Nu mai sunt fiinţa umană, care mă cunosc.
Sunt o maşină.
Sunt o maşină care zumzăie.
Care trepidează.
Iar ochii nu-i simt ochi, ochi obişnuiţi.
Ci ochi telescopici, mecanici.
Mecanici, privind şi înregistrând pe cei din jur.
Fiinţe.
Şi obiecte.
Dar, mă şi urmăresc.
Ca într-o dedublare.
Simt detaşarea, ca o linişte exterioară.
Care induce siguranţă.
Induce siguranţă celor din jur.
Mamei.
Şi fiului meu.
Trec minute detensionante.
De liştire.
De relaxare.
Pentru că fiul meu pleacă în cameră, pentru lecţii.
Pentru că mama, calmată, are puterea să întrebe:
-Ce-o să facem ?
Privirea ei, obosită şi tristă, a trecut de faza şocului, a şocului iniţial.
Şi caută sprijin la mine.
Normal.
Pentru că, dându-mi ştafeta, la vârsta mea, trebuie să continui lupta.
Să continui lupta pentru supravieţuire.
În această junglă, societatea omenească.
Unde, sub aparenţa ocrotirii umane se petrec evenimente exact opuse.
În care, ameninţarea şi şantajul, stau drept proceduri de guvernare şi stăpânire, sub pelicula subţire a aparenţei.
Adică a legalităţii.
În secundele premergătoare răspunsului, pe ecranul minţii au apărut şi-au dispărut, fulgerător, opţiunile noastre reactive.
Recursul.
Partidul.
Presa.
Nici una, salvatoare.
Cu o singură excepţie.
Şi această excepţie s-a înscris prompt şi clar în silabele care au compus cuvântul.
Cuvântul din răspuns.
- Flacăra !
Abia acum o privesc, din nou, pe mama.
Cuvântul pronunţat a săgetat-o în plin.
I-am văzut, imediat, reacţia.
Ochii, limpezi.
Fruntea, relaxată.
Buzele, întredeschise.
Mama, abonată de ani buni la această revistă, e fascinată de ea.
Prin multitudinea preocupărilor.
Prin noutăţile culturale.
Şi medicale.
Chiar naturiste.
Urmărea aceste rubrici cu meticulozitate şi ne făcea părtaşi la ele, chiar dacă, pe noi, tinerii, încă nu ne preocupau.
Dar, în răspunsul dat, stătea speranţa într-o rubrică de excepţie la excepţie.
“Flacăra la dispoziţia Dumneavoastră.”
Adică, relaţia cu cititorii.
Aici pâlpâia şi speranţa.
Speranţa pentru cazul nostru.
Speranţa pentru lupta noastră.
Şi, înainte de a mai aştepta părerea mamei, precizez în completare:
- Da, voi scrie la “Flacăra”, chiar în această seară !
Abia după aceste cuvinte, cotidianul a reintrat în normalitate.
Atât cât se putea.
Pun plicul şi sentinţa pe bufet şi mă spăl în lighean.
Mama pregăteşte masa, unde mănânc singur.
Ceilalţi au luat amiaza înainte.
Până seara, fiecare şi-a văzut de treburi.
Lecţii.
Grădină.
Cumpărături.
În timp ce bunica şi nepoţelul sunt la televizor, la tanti Ileana, eu îmi pregătesc materialele din procesul redeschis, repus pe rol.
Abia aştept să încep.
Abia aştept să condensez în cuvinte tragedia, tragedia noastră.
Iată, cei doi sosesc din vizită şi ne pregătim de cină.
Discutăm despre serialul pe care-l vizionează.
Seara a reintrat în normal.
Pentru mamă şi fiu.
S-au culcat.
Eu, în bucătărie, în liniştea nopţii, scriu.
Scriu în febra derulării evenimentelor.
Scriu în transa detaşării, dar cu tensiunea reziduală a celui implicat.
Paginile se umplu, una după alta.
Cinci la număr !
Cu puţine ştersături.
Cu puţine completări.
Cuvintele au curs, parcă dintr-un recipient, picătură cu picătură.
Doar esenţialul.
Esenţa.
Apoi, după o ultimă citire, o copiez pentru expediere.
Mâine o voi citi mamei şi, după ce o va cunoaşte,
o lansez în necunoscut.
Mă dezbrac şi mă culc.
Mă culc lângă fiul meu, care doarme liniştit.
Din camera cealaltă, prin uşa blocată de bibliotecă, aud sforăitul mamei.
Doarme doar pe spate, ca de obicei.
Zilele următoare s-au scurs într-o aşteptare neobişnuită.
Neobişnuită, pentru că nu mai apelasem la o asemenea variantă.
La un asemenea strigăt de ajutor.
De salvare.
Un adevărat S.O.S. !
Dar activităţile zilnice, profesionale şi gospodăreşti, ne-au angrenat atât de puternic încât semnalele aşteptării s-au afundat undeva, în adânc.
În adâncul vieţii.
Până când, după aproape o săptămână, a explodat bomba !
Parcă văd şi acum, momentele.
Momentul sosirii de la şcoală.
Cu autobuzul vechi.
Şi cel al traversării centrului.
Al orăşelului nostru.
Şi întâlnirea cu un cunoscut.
Cu care mă salut.
Ca de obicei.
Dar el, precipitat, cu voce tensionată, exclamă, ca la o victorie:
- Ţi-a apărut scrisoarea în Flacăra !
Şi, fără să pot reacţiona, completează cu bucurie evidentă:
- Toată lumea o citeşte !
Mă despart de el emoţionat şi-mi grăbesc paşii spre chioşcul de ziare.
Emoţionat dar şi îngrijorat.
Dacă s-a epuizat ?
Dacă s-a epuizat la toate chioşcurile ?
Nici vorbă !
Vânzătoarea îmi întinde un exemplar, fără să bănuiască relaţia.
Relaţia mea cu revista !
Ştiu că, acum, acasă, şi mama o citeşte.
O citeşte şi plânge, emoţionată.
Deschid revista şi, pe pagina a 2-a, la rubrica ştiută, prima coloană, al 2-lea răspuns, descopăr scrisoarea.
După lungimea tipăriturii, ştiu că au publicat-o integral.
Dar, cu o prefaţă.
Cu o prefaţă de atenţionare surprinzătoare !
Citesc tare, singur, surprins, acolo, în parcul oraşului.
Lângă chioşcul de ziare.
- Culmea cinismului.
Şi cuvintele lămuritoare.
Şi pe acestea le citesc, dar numai în gând:
“Oferim cititorilor noştri această “culme a cinismului”.După cum am promis, rubrica “Flacăra la dispoziţia dv.” se scrie aproape singură.Iată ce clar şi tulburător se exprimă acest om ! Ce reportaj zguduitor al nenorocirii şi cinismului ! Ce năduf în cuvinte !”
Apoi, urmează scrisoarea.
În întregime.
Stau încă pe loc.
Parcă evaluez situaţia.
Şi o înscriu în lanţul evenimentelor.
Nu inel.
Ci bombă !
Presimt, emoţionat, că lucrurile se vor schimba !
Da !
Împătur revista şi pornesc spre casă.
Acolo, toată familia, în bucătărie, comenta evenimentul.
Ne-am bucurat, dar nu de o victorie.
Doar de-o etapă câştigată.
Câştigată, prin aducerea la suprafaţă a unei nedreptăţi din adânc.
La suprafaţa opiniei publice.
Din adâncul anonim al unei familii.
Iată faptele.
În noiembrie 1959, tatăl meu este asasinat de 3 criminali în împrejurări neelucidate complet nici la proces.Totuşi, probele de la Dosarul nr. 1076/1960 au fost suficiente pentru a considera crima, cu premeditate şi cruzimi, pentru care, Procuratura fostului raion Turda, cere pedeapsa cu moartea pentru vinovatul 1 şi 2 iar pentru celălalt pedeapsă lungă de detenţiune.
Tribunalul Raional Turda, prin sentinţa penală nr.981 din 7 IV 1960 i-a condamnat la:
1.-muncă silnică pe viaţă
2.-20 ani muncă silnică
3.-15 ani muncă silnică
Acelaşi tribunal a acordat drept de despăgubiri familiei victimei, 32000 lei.Pentru onorarea acestora s-a întocmit Dosarul execuţional 136/1962 prin care se urmărea scoaterea la licitaţie a imobilului şi a valorilor criminalilor. Aceasta s-a realizat prin ordonanţa de adjudecare din 23 II 1963, în urma căreia familia victimei a primit 6000 lei ( şase mii lei ).
Nu pomenesc decât în treacăt de drama familiei noastre şi repercursiunile materiale şi psihice ale membrilor ei în anii următori.
Continuarea:
- după 8 ani unul din vinovaţi ( nr.3 – cu 15 ani muncă silnică) este eliberat;
- după repetate cereri de graţiere, vinovatul nr.1 este eliberat în acest an, 1976;
- despre cel cu 20 ani muncă silnică, nu ştim nimic;
- despre fiecare din cererile de graţiere sau reducere a pedepsei a criminalului nr.1 am fost anunţaţi de către Tribunalul Regional sau Judeţean Cluj dar despre eliberarea criminalilor n-am fost anunţaţi ca şi despre situaţia celorlalţi;
-diferenţa de despăgubiri n-am primit-o niciodată, ba mai mult: în acest an, mama mea, Crişan Lucreţia, este acţionată în judecată ( ce surpriză !) de către foştii criminali, eliberaţi, în vederea anulării ordonanţei de adjudecare din 23 II 1963 şi deci şi a legalităţii licitaţiei conf. dos. amintit, pe motiv că n-au fost anunţaţi de ţinerea licitaţiei, la locul de detenţiune ( invocând o lege din sec. trecut valabilă pentru Transilvania ).
Şi iată că, intrând pe rol Dosarul nr.2174/1976 la Judecătoria Turda, aceasta, prin sentinţa civilă nr. 2192/ 28 VII 76, anulează licitaţia şi obligă familia victimei, după 17 ani de la crimă, să suporte poate o greşeală de formă a avocatului sau a executorului judecătoresc, trecută cu vederea de instanţe şi consfinţită prin hotărâri. Să suporte cheltuielile de judecată ale părţii adverse ( peste 1000 lei ),ale propriei părţi, ale contestaţiei şi ale cine ştie câtor cheltuieli de viitor.
( Amintesc în treacăt că rănile vechi se pot deschide ).
Pun câteva întrebări, ca şi cum răspunsurile ne-ar putea linişti:
1. Cum e posibil ca odată ce se constată vinovăţia gravă a unor criminali şi pericolul lor pentru cetăţeni, aceştia să fie eliberaţi aşa de repede ?
2. Dacă am fost anunţaţi oficial despre tentativele unui criminal de a i se reduce detenţiunea, de ce nu s-a procedat la fel în cazul eliberării ?
3. De ce a fost familia victimei acţionată în judecată şi obligată la cheltuieli şi despăgubiri când persoanele autorizate şi completul de judecată au greşit
(dacă au greşit !) ?
4. Oare nu s-ar fi licitat imobilul criminalilor şi nu s-ar fi dat cei 6000 lei despăgubiri în cazul îndeplinirii acelui act formal acuzat ?
5. Dar dacă criminalii au fost anunţaţi de ţinerea licitaţiei şi piesele doveditoare au fost distruse cumva ?
6. În cazul respingerii contestaţiei înaintate Tribunalului Judeţean Cluj să acţionăm în judecată pe fostul avocat şi executor judecătoresc, pentru recuperarea cheltuielilor, sau chiar fostul complet de judecată ?
7. Este vinovată cu ceva familia victimei, ca după atâţia ani să retrăiască drama unei dispariţii îngrozitoare şi consecinţe băneşti penibile ?
8. Este oare omul cel mai preţios capital ?
9. Ce să facem ?
Apelez la D-voastră în numele mamei mele, Crişan Lucreţia, ca fiind un colectiv care aţi restabilit adevărul în cazul unor erori şi aţi refăcut speranţele unor nedreptăţiţi.
Epilog:
Au trecut luni şi ani.
Totul s-a schimbat.
Procuratura a făcut recurs la Tribunalul Judeţean Cluj, care a anulat sentinţa.
La cererea mamei, nu numai că n-am mai plătit suma în cauză ci am recuperat şi celelalte 26000 lei.
Într-o altă sentinţă, reparatorie.
Şi definitivă.
Păstrăm şi acum, ca o nestemată de preţ revista Flacăra, anul XXV, nr.39 (1112) – 30 septembrie 1976.
Mulţumim,Domnule ADRIAN PĂUNESCU !
2006