#05 La “Luceafărul”

de V. Umbreanu

Nu ştiam, pe vremea aceea, de ce scriam poezii.

De ce trebuia să scriu poezii.

Nu mă obliga nimeni.

Nu mi le asculta, cu interes autentic, nimeni.

Nu mi le publica nimeni.

Ştiam că este cenzură.

Nu eram membru de partid şi nici nu aveam să fiu.

Scriam aşa cum respir.

Prima probă de selecţie era propria apreciere.

Verdictul mi-l puneam dintr-o dată, fără amânări.

Ceea ce nu trecea de cenzura mea era distrus, ars.

Dar, comparându-mi versurile cu cele care apăreau în revistele vremii, nu mi se păreau mai prejos, ba din contră, uneori, parcă, ştacheta mea era mai ridicată.

Şi mai era ceva, ceva care venea din adâncul conştiinţei, că, printre rânduri, în mod simbolic, poeziile scoteau la iveală caracteristicile vremurilor pe care le trăiam, cele care ne dominau viaţa şi le luam ca atare.

Şi nu atât aspectele materiale, cum era criza alimentară sau energetică, pe care le răbdam cu toţii, în laşitatea noastră colectivă, cât ascunderea adevărului şi tăcerea impusă, politica unei utopii grefate prin dictatură şi teroare.

Aceste răni sângerau în versurile scrise pe nerăsuflate.

Aceste coşmaruri bântuiau ritmurile şi rimele.

Aceste strigăte aveau în silabe accente de luptă şi de speranţă.

De aceea băteam la uşile redacţiilor, chiar dacă rar

şi timid, cu fiori care îmi dispăreau brusc la părăsirea incintelor.

Părăseam incintele editurilor sau revistelor cu amăreala refuzurilor dar şi cu o uşurare, ca dintr-un loc periculos.

Acum sunt în capitală, cu treburi la Procuratura Generală, în privinţa procesului de plasare a copiilor de dinainte de divorţ.

Sătul de complexitatea situaţiei şi de terorizarea cotidiană, preocuparea pentru poezie mi se oferea ca o oază.

Această oază, când mă cufundam în trăirile sedimentate în cuvinte, mă întărea, să rezist în imediata confruntare cu semenii răuvoitori, cu oficialităţile cuprinse de boala miopiei şi cu mediul general ostil.

Mi-am adus un caiet cu poezii recente.

Cu gândul că, scăpând de problemele juridice, să încerc la o revistă “consistenţa zidului”.

Cu speranţa, insignifiantă, că aş putea trece prin el.

La un chioşc de ziare cumpăr ultimul număr al revistei “Luceafărul”, de unde aflu adresa redacţiei, Bulevardul Kiseleff.

Iată-mă pieton pe trotuarele centrului bucureştean.Bulevardele Magheru, Ipătescu şi Piaţa Victoriei au rămas în urmă.

Traficul şi aglomeraţia abia ajung, prin pulsul lor, până aici.

Trec de Muzeul Antipa şi pătrund în grădina cu clădirea care adăposteşte redacţia.

La intrare, placa de marmură.

Întreb pe primul întâlnit care mă îndrumă la etaj,să caut secretariatul.

Scările şi coridoarele pustii şi luminoase, prin tăcerea deplină, dau impresia de mediu de cercetare ştiinţifică.

Urmăresc numerele de pe plăcuţe, până ajung.

Bat la uşă şi, când mi se permite, intru.

Secretara amabilă, după ce o salut şi mă prezint,arătând şi scopul vizitei mele, mă trimite la responsabilul cu poezia al revistei.

Din nou pe culoarul tăcerii depline.

Nici o uşă nu se deschide.

Nici un sunet nu răzbate din încăperi.

Asta da, atmosferă de lucru şi de creaţie !

Găsesc biroul şi mă opresc în faţa uşii.

Am emoţii.

Din nou am emoţii.

Ori de câte ori încerc să pătrund în camerele cu persoane oficiale, inima îmi bate mai des şi mai tare, sângele circulă mai intens şi fiorii, răspândiţi peste tot,mă fixează într-o pânză, ca de păianjen, în care, mişcările mi se reduc până la automatisme.

Aşa şi acum.

Gura mi se umple cu salivă.

Mai aştept un pic.

Privesc în stânga şi în dreapta, ca pentru încurajare.

De ce şi de la cine ?

Fac pasul înainte şi bat tare la uşă.

În primele clipe nu se petrece nimic.

Liniştea bântuie în continuare.

Oare, în birou, nu este nimeni ?

Să încerc clanţa ?

Tocmai când m-am hotărât să mai bat o dată şi mâna dreaptă înainta spre tăblia albă, s-a auzit slab, ca de la o depărtare apreciabilă, permisiunea.

Intru, închid uşa în urma mea şi spun obişnuitul salut, “bună ziua “.

Încăperea, foarte luminoasă, cu ferestrele mari şi pereţii crem, avea puţin mobilier.

Un dulap-bibliotecă, pe ale cărui rafturi se vedeau tomuri groase, rânduri de reviste şi dosare.

Masa, încărcată cu ustensile de birou, hârtii, acte, un bibelou, o mapă, o servietă elegantă şi un pahar gol.

Lângă mine, în colţ, cuierul cu o haină şi o pălărie.

Pe scaun, adâncit în lectura revistei “Secolul XX”, un ins bondoc, de vârstă medie, cu început de chelie.

Stau şi aştept.

Aştept să mă bage în seamă şi să-mi răspundă la salut.

Privesc pe fereastră, spre arborii din curtea muzeului, spre acoperişurile îndepărtate, cu cerul albastru, de august.

- Ce doriţi ?

Iată, intră direct în subiect !

Mă prezint rapid dar afabil,spunând că doresc să prezint nişte poezii.

- Daţi-mi manuscrisele !

- Am un caiet.

- Daţi-mi caietul !

Scot caietul din servietă şi-l întind redactorului specializat în analiza poeziilor.

Deschizând-l la întâmplare, mă învită să iau loc pe celălalt scaun.

Apoi se instalează liniştea.

Liniştea aşezământului neobişnuit.

Linişte în care, gândurile mele acutizate, zumzăie ca într-un tansformator de curent.

Totuşi, liniştea este perturbată şi de filele întoarse ale caietului.

Şi de răsuflarea cu oftaturi a celui de dincolo de masă.

Trec minute de relaxare, relaxare binevenită după încordarea iniţială.

O undă discretă de parfum plutea în încăpere.

Tutun deosebit sau apă de colonie ?

Flori nu se văd.

Foşnetul filelor îmi dă primele speranţe.

Să am noroc ?

Să am norocul unei persoane care să aprecieze, în sfârşit, versurile mele ?

Cerul de afară este mai albastru, camera mai primitoare.

Vocea redactorului mă smulge din reverie, aducându-mă la realitate.

- Sunt foarte bune !

- Sunt foarte bune, mai ales cele mai lungi!

Mă priveşte cu bunăvoinţă, în timp ce închide caietul şi mi-l întinde.

- Cum vă numiţi ?

Îl spun numele.

Apoi mă întreabă ce profesie am şi-i spun, completând că, în caz de debut, am pregătit un pseudonim.

Surâde amuzat, în timp ce apucă volumul lecturat înainte.

Ridicându-mă, nehotărât şi uşor neliniştit, aud sentinţa finală.

- Mergeţi în biroul de lângă secretariat şi dictaţi dactilografei cele mai lungi poezii !

Încântat, îndreptându-mă spre uşă, întreb pentru orientare:

- Câte poezii să dictez ?

Zâmbindu-mi larg, cu o ciudată destindere a buzelor şi o tresărire a privirii, răspunse:

- Cât mai multe, vreo 10-12 !

Spunând aceasta, funigei de salivă se răspândiră deasupra mesei şi căzură, ca fulgi de zăpadă topiţi, pe tăblia neagră a mesei.

Abia acum am remarcat transformarea frecventă a “s”-urilor în “ş”-uri.

“La revedere”-ul meu s-a pierdut în urmă şi uşa închisă m-a dus, din nou, în albia tăcută a clădirii.

Înapoi spre secretariat.

Iată biroul cu dactilografa.

Ora petrecută înăuntru, dictându-i versurile, indicându-i punctuaţia, încercând chiar o conversaţie, mi se părea dintre cele mai fericite.

Ce naiv eram !

Revenit din capitală, în săptămânile, în lunile şi în anii următori, am tot aşteptat să apară versurile.

Am tot aşteptat să apară versurile, versurile “foarte bune”, versurile “cele mai lungi”, cele “10-12 poezii”.

Semnate cu pseudonim.

Într-o revistă centrală.

La “Luceafărul”.

P.S.

Singura certitudine a acelei aventuri a fost aflarea numelui redactorului cu pricina, Dinu Săraru.

2001