#04 Ieşirea din UTC

de V. Umbreanu

Intrat la grămadă în organizaţia de tineret, am avut parte numai de plictiseală, formalism, minciună şi birocraţie, toate condimentate de dictatură.

Direct sau indirect.

Începând din liceu, denumit pe atunci şcoală medie, şi terminând ca profesor.

Subordonaţi unor conducători mediocri, subculturali şi parveniţi, eram umilit prin aroganţa stupidă din anii 50 şi prin “bonomia părintească” a celor din anii 60.

Pregătirea ca “propagandist” din vacanţe, cu zile de îndoctrinare sau manevrarea şedinţelor cu tinerii şi elevii, constituiau un adevărat calvar.

Cum situaţia economică se agrava şi presiunea ideologică se accentua progresiv, ieşirea n-o mai întrevedeam decât prin trecerea timpului.

Adică, împlinind vârsta de 26 de ani, ieşeam pur şi simplu din joc.

Nu pun la socoteală ofensiva permanentă a “tovarăşilor” de a mă convinge să devin comunist.

Era ultimul lucru pe care aş fi fost în stare să-l fac.

Greu de tot au trecut lunile şi anii.

Cu eschive şi tăceri.

Cu activităţi formale dar şi cu răbufniri.

În ultimele zile am avut chiar emoţii.

Se profila eliberarea din închisoarea ideologică.

Simţeam în “nările” psihice aerul libertăţii.

Trecând graniţa celor 26 de ani am încetat plata cotizaţiei lunare.

Sigur că activităţile cu elevii le-am continuat până la sfârşitul anului şcolar.

Dar, surpriză, au început presiunile imediat !

Întâi de la nivel local, ca sfaturi colegiale, tovărăşeşti.

Dar cum nu ţineam cont de ele, s-au sesizat superiorii.

Au început ameninţările.

Şi calificativele.

Element duşmănos.

Rău exemplu pentru colegi şi elevi.

Ar fi posibil să fiu transferat disciplinar, undeva departe, la ţară.

Cineva mi-a şoptit cătunul: Poiana Frăţii.

Dar eu mi-am văzut în continuare de muncă.

De munca mea, ca profesor, ca educator social.

La şedinţele organizaţiei nu participam, cotizaţia n-o plăteam, în consecinţă, creştea tensiunea.

“Boala” mea s-a transmis unui coleg, profesor de educaţie fizică.

Acest fapt a sunat ca o alarmă.

O alarmă pentru partidul monolit.

Se vede că se profila o fisură !

Biroul orăşenesc de partid a trecut la acţiune.

Ne-a convocat să dăm socoteală.

Iată-ne în autobuzul care ne ducea în faţa completului de judecată.

- Ce-o să le zicem ? mă întrebă colegul, în timp ce, în înghesuială, atârnaţi de bare, ne apropiam de centrul municipiului.

- Adevărul, ce altceva ?

Răspunsul meu franc îl puse pe gânduri.

În tăcerea noastră creştea,fără să vrem, o tensiune ameninţătoare.

Ştiam amândoi că lupta cu comuniştii era dinainte pierdută, în condiţiile actuale.

Având puterea în mâini, oricând pot abuza de ea.

Cum au făcut şi până acum.

Totuşi, mă gândeam în nervozitatea care m-a cuprins, ce ar putea să-mi reproşeze din punct de vedere statutar.

Unde scria clar cu privire la limita de vârstă.

Autobuzul se opeşte în staţie şi, printre alţi călători, coborâm şi noi.

Fără să schimbăm cuvinte, tensionaţi amândoi, pătrundem în clădirea cunoscută.

De la portar aflăm sala şi urcând scările largi, mi-am simţit corpul mobilizându-se.

O încordare tetanică puse stăpânire pe toţi muşchii iar stomacul se strânse ghem.

Sângele mă înfierbântă vizibil.

Obrajii înroşiţi şi fruntea uşor umezită au fost sesizate de tovarăşul de luptă.

Mi-a zâmbit încurajator.

Parcă el se simţea într-o formă mai bună decât a mea.

Ajungem în dreptul camerei unde suntem aşteptaţi.

Activistul de la uşă intră pentru a afla ordinul.

Trec minute de aşteptare.

Tăcem.

Tăcem şi privim pereţii şi lungul coridorului.

Acum e acum!

Totuşi, aşteptarea a avut şi un efect favorabil.

M-am mai calmat şi încordarea s-a atenuat.

Politrucul a revenit şi ni s-a spus că vom intra individual.

Şi-a introdus capul pe lângă uşa întredeschisă şi a primit ordinul

S-a întors şi mi-a pronunţat numele.

Sigur, eu intru primul !

Eu, vinovatul principal !

Capul răutăţilor.

Pericolul pentru partid.

Individul se dă de-o parte şi când să intru, colegul meu mă prinde de-un braţ, zicând precipitat:

-Intru cu tine !

Cerberul protestează şi îl apucă de mână dar deja suntem înăuntru şi înaintăm spre mijlocul camerei.

E o sală de şedinţe.

Lângă ferestre, o masă prelungă în spatele căreia tronau mai mult de zece persoane.

Salutăm dar nimeni nu ne răspunde.

Ne privim în tăcere.

Recunosc unele figuri.

Cea mai familiară îmi este a fostului inspector Iancu, actual director de şcoală în Micro III.

Este chiar la marginea stângă a mesei.

Îmbrăcat cu un costum gri-deschis,cu dungi verticale negre.

Parcă este singurul cu o înfăţişare umană.

Şuşotesc între ei şi din frânturile care ajung la urechi deduc nervozitatea lor că suntem împreună.

Aha !

Punct câştigat.

În sfârşit, şeful organizaţiei UTC ia cuvântul.

Direct la subiect.

- Bine tovarăşi, de ce nu mai plătiţi cotizaţia ?

Răspund prompt:

- Pentru că am împlinit 26 de ani !

Şi răspunsul lui:

- Dar asta nu vă împiedică să vă continuaţi activitatea în organizaţie !

Şi eu:

- Dacă statutul permite părăsirea organizaţiei, vreau să beneficiez de această prevedere.

Şi el:

- Dar de ce nu vă convine să faceţi parte din organizaţie ?

Iată o capcană !

Prin care te provoacă să-ţi deschizi caseta cu convingeri.

Dacă eşti sincer şi răspunzi în conformitate cu libertatea cuvântului, te vor învinui de laşitate sau de duşmănie.

Dau drumul unui răspuns de eschivare.

- Pentru că vârsta a fost luată în considerare de cei care au întocmit statutul.

Intervine cineva de la partid:

- Dar de ce nu vreţi să deveniţi membru de partid ?

Mă aşteptam şi la această provocare şi aveam răspunsul gata pregătit:

- Nu-mi place politica !

- Nici politica partidului comunist ?

- Sunt profesor şi vreau să-mi fac meseria !

- Da, dar ca profesor sunteţi un activist al partidului !

- E adevărat, dar pot s-o fac şi fără să devin membru !

Se privesc unii pe alţii, parcă îmbiindu-se pentru a pune întrebări încuietoare.

Colegul meu tace, pregătindu-se pentru răspunsuri.

Într-adevăr, îi vine rândul.

- D-voastră îl urmaţi pe coleg în părăsirea organizaţiei ?

- Nu îl urmez pe coleg ci mă urmez pe mine.Am şi eu 26 de ani şi dacă statutul scrie aşa, eu îl respect.

Replica unuia din completul de judecată este neaşteptată, chiar uimitoare:

- Ce tot îi daţi cu statutul, tovarăşi ?!

Şi în continuare:

- Partidul are nevoie de d-voastră şi după împlinirea vârstei de 26 de ani !

Ia te uită !

Înseamnă că statutul este numai de formă, pentru naivi şi pentru cei care nu gândesc.

Iau cuvântul, fără să-l cer sau să mă înscriu la cuvânt în mod disciplinat:

- Eu ştiu că statutul trebuie respectat şi dacă prevede că la limita de vârstă mă pot retrage, înseamnă că fac o treabă legală.

- D-ta vorbeşti cam mult şi nu numai aici !

M-a luat cu dumneata, azi-mâine suntem per-tu !

- Vorbesc pentru că aceasta este meseria mea, dar vorbesc numai după ce gândesc, numai după ce analizez problemele.

Şi continui, pe nerăsuflate:

- Asta facem şi cu elevii, îi învăţăm să cerceteze, să observe, să gândească şi apoi să răspundă.

Şi, în final, ca o concluzie:

- Toată viaţa este o şcoală !

Privesc judecătorii şi-i văd pe unii încruntaţi, gata să acţioneze.

Unul dintre ei zâmbeşte, ca şi cum ar spune “se încinge discuţia !”

În schimb, d-nul Iancu face un semn, pe lângă masă, cu mâna stângă, ca şi cum m-ar preveni, să o las mai moale, să nu-i întărât pe judecători.

Poate că are dreptate.

Cineva trânteşteo ameninţare:

- Dar dacă aţi ajunge la Poiana Frăţii, de exemplu, tot aşa aţi vorbi ?

Aha !

Zvonul a fost adevărat.

Nu iese fum de unde nu este jar!

- Meseria de profesor mi-o fac la orice şcoală !

Dar, contraatac:

- Nu văd nici o legătură între ieşirea din UTC şi şcoala din Poiana Frăţii !

Directorul ridică iarăşi degetul arătător lângă masa cu pânza roşie.

Profit de ocazie pentru a schimba discuţia.

Iau cuvântul, iarăşi, fără să cer voie:

- Eu mă aşteptam, ca la împlinirea statutară a activităţii să mi se mulţumească, nu să fiu ameninţat !

Sare un secretar arţăgos:

- Cine te-a ameninţat, tovarăşe ?

Ia uite !

Parcă nimeni n-a pronunţat cuvintele “Poiana Frăţii”!

Atunci, unul dintre secretarii de partid, în particular simpatic şi popular, care până acum n-a scos nici un cuvânt, doar a zâmbit pe sub mustaţă, dezamorsă întâlnirea:

- Ştiţi ce tovarăşi, hai să spunem aşa: partidul recomandă ca membrii UTC cadre didactice, să mai rămână în organizaţie încă doi ani.

Profit de ocazie şi intervin:

- Adică suntem rugaţi să mai activăm doi ani ?

Rumoare printre membrii de partid.

Tot “mustăcioara” răspunde:

- Da tovarăşi, iar apoi veţi primi şi mulţumirile despre care aţi pomenit !

Directorul ne face semn să acceptăm.

Îmi privesc, în sfârşit, colegul de şcoală, care dă din cap, uşurat.

Abia acum simt şiroaiele de sudoare care se scurg pe frunte şi pe spate.

- Suntem de acord !

Părăsim sala fără să bănuim, cu adevărat, pericolul prin care am trecut.

Cobor scările şi ajung în stradă.

Colegul nu este alături, o fi rămas în clădire.

Mă îndrept spre staţia de autobus încă înfierbântat şi într-o stare de semitransă.

Mă gândesc la familie şi încep să descopăr o faţă a vieţii căreia i-a fost înlăturată, pe moment, masca.

Ce-a urmat a fost mult mai simplu.

Au trecut doi ani, la fel ca şi ceilalţi.

Când n-am mai plătit cotizaţia, nimeni n-a mai fost sesizat.

Dar nici nu mi s-a mulţumit.

Şi totuşi, aşa cum a fost, a fost o victorie.

Ieşirea din UTC.

2002