#02 Casa Universitarilor
de V. Umbreanu
Mă întorc de la cantină şi urc aleea prelungă.
Vântul mai bate cu putere şi mişcă ramurile frasinilor bătrâni.
Ai fostei grădini botanice.
Şuieră prin cetinile molizilor.
Norii cenuşii plutesc spre Feleac pe albastrul spălăcit al înserării.
Strâng fularul în jurul gâtului şi servieta veche îmi loveşte, peste pardesiu, genunchii.
Statuia lui Emil Racoviţă.
Înaintez pe alee spre căminul din faţă.
Urc cele câteva trepte.
Intru şi observ grupul din faţa afişului, lângă camera portarului.
Vociferează şi protestează.
De ce să se suspende cursurile ?
Mă alătur intrigat.
Văd anunţul.
Toţi studenţii vor fi prezenţi la şedinţa extraordinară de la Casa Universitarilor.
Mâine.
Prezenţa obligatorie.
Comitetul UTM.
Comitetul UAS.
Ce-o mai fi şi asta ?
Mâine la acea oră aveam curs !
Vin alţi şi alţi cititori.
Urc încet treptele spre cameră.
Gândurile mă fură, dar nici unul clar.
O confuzie ceţoasă, cu o nelinişte ca o umbră, ca la orice noutate.
Şedinţele, stereotipe, vin şi trec pe banda obişnuinţei.
Dar acum ?
Stau culcat şi mă gândesc la ziua de mâine.
Vom lipsi de la curs şi-l vom recupera.
Dar de ce această urgenţă ?
Să fie în legătură cu ce s-a întâmplat de Ziua Unirii ?
Cu fluturarea tricolorului de pe Matei Corvin ?
Conversaţiile colegilor nu-mi tulbură gândurile.
Dar nici nu pot adormi.
Fumul din cameră mă deranjează şi acum !
Degeaba deschid fereastra.
Colegii o închid la loc.
Certuri şi priviri înrăite.
Adorm, totuşi.
Treaz, primul gând este la şedinţă.
Nu la primele ore ale cursurilor de dimineaţă.
Oare putem frâna timpul ?
Rutina zilei, ca o maşinărie bine unsă.
Spălătorul.
Cantina.
Sala de curs.
Parcă banda rulantă are viteză crescută.
Iată, ne deplasăm în grupuri spre centru.
Panta.
Poarta.
Clinicile.
Piaţa Păcii.
Hotelul Continental.
Universitatea.
Casa Universitarilor.
Mulţime la intrare.
Organizatorii ne dirijează spre interior.
Afluenţii unui fluviu.
Suntem repartizaţi la balcon, partea stângă.
Totul pus la punct cu precizie şi siguranţă.
Sala luminată puternic.
Pe scenă, masa prelungă acoperită de pânza roşie.
Tava cu paharele şi cana cu apă.
Microfonul.
Scaunele.
Portretele enorme în fundal.
O lozincă.
Un zumzet din mii de sunete şi foşnete, ca într-un stup.
Nici nu ştiu când s-a umplut sala şi s-a făcut linişte.
O linişte ca înainte de furtună.
Din culise apare şirul de persoane al prezidiului.
Primele aplauze.
Nu cunosc pe nimeni.
Ba da.
Figura legănată a lui Nicolae Ceauşescu, prim secretar al UTM.
Cineva ia cuvântul de deschidere.
Prezintă tovarăşii din prezidiu.
Lângă Ceauşescu, un tânăr liniştit şi atent.
-E Ion Iliescu, şeful nostru, al studenţilor, şopteşte vecinul din stânga.
Ropote de aplauze.
Din culise apare ultimul personaj, rectorul universităţii.
L-am mai văzut, un om ursuz şi grav, îngâmfat şi dispreţuitor, cu o răguşeală care parcă scuipă cuvintele.
Am emoţii inexplicabile.
O teamă pune, din ce în ce, stăpânire pe mine.
Simt în sala enormă o tensiune a unei surprize periculoase.
Pardesiul vechi şi fularul roşu, în loc să mă încălzească, parcă mă fac să tremur.
Cuvântările urmează una după alta.
Educaţie şi iar educaţie.
Adică educaţie politică şi ideologică.
Şarje de cuvinte mătură sala.
Opriri opintite urmate de aplauze.
Aplauze planificate.
Ştiu cum decurge chestia.
Dar, atenţia mea caută noutatea.
Motivul acestei adunări.
Care, după destul de multă vorbărie tovărăşească, transpare cu claritate.
Educaţia ateist-ştiinţifică.
Aha !
Iată motivul organizării şedinţei extraordinare.
A utemeului.
A uasereului.
Şi a partidului.
Educaţia ateist-ştiinţifică !
Sunt atent cum decurg lucrurile.
Fiecare vorbitor întăreşte subiectul.
Cu date.
Cu obligaţii.
Cu creşteri de ton.
De tensiune.
Aplauze tot mai frecvente.
Ca şi durerile care avansează naşterea.
Până explodează.
Cine să explodeze dacă nu rectorul universităţii ?
Părăsind masa prezidiului, coboară în sală, înaintea primului rând.
Fără microfon.
Nu are nevoie de rezonanţa acestuia.
Vocea lui tunătoare, deşi răguşită, se dezlănţuie.
Cuvintele parcă formează o spumă, care invadează spaţiul, invadează volumul.
Şi nu cuvinte de om cult, de profesor universitar, de academician.
Nu.
Cuvinte-anatemă.
Cuvinte-gloanţe.
Cuvinte-noroi.
Cuvinte-ură.
O descărcare a unei uri tensionante, care hipnotizează sala.
Sala roţilor urii.
Sala slugilor urii.
Deodată, cu mâna ridicată, opreşte spectacolul fonic şi se face o tăcere surprinzătoare.
După care, întors parţial spre prezidiu, cere cu vocea tunătoare:
- Citeşte lista !
Şi, de la prezidiu, preşedintele ales al acestuia, pronunţă primul nume şi facultatea.
Sala, în uluiala ei, îngheaţă în aşteptare.
Trec câteva secunde.
Apoi, vocea răguşită, acuzatoare, strigă din nou numele şi întreabă:
- Eşti aici ?
Toţi ne uităm în toate părţile.
Sala freamătă ca un animal în panica unei capcane.
Se ridică un tânăr din sală.
Speriat, în faţa asistenţei.
- Vino aici ! tună vocea inchizitorului.
Ropote de aplauze.
I se face loc şi înaintează pe culoarul central, oprindu-se în faţa rectorului.
Murmure.
- De la ce facultate eşti ?
Abia i se mişcă buzele.
- Mai tare, nu ai curajul răspunderii ?
.Vocea studentului, pierită în adânc,nu răzbate la suprafaţă.
Din nou acuzatorul public:
- De ce mergi la biserică ?
Sala îşi mişcă sectoarele, îşi încordează auzul, dar nici un răspuns nu aude.
Şi sentinţa cade ca un trăsnet în sala agresată.
- Eşti dat afară din facultate, pleacă de aici !
În timp ce izbucnesc aplauzele automate, studentul buimăcit se întoarce şi se îndreaptă spre ieşire.
Cum de n-a leşinat ?
Murmure ciudate se aud în sală, ca o contrapondere faţă de aplauze.
Cum să aplauzi aşa ceva ?
Muşchii mei, încordaţi în totalitate, mă fac să mă contract ca înaintea unui salt în necunoscut.
Din cauza primejdiei.
A unei primejdii.
Şi din nou vocea:
- Următorul !
Din prezidiu, la microfon, dar mai puţin răspicat ca adineaori, se pronunţă alt nume.
Numele unei studente şi facultatea.
Cei din prezidiu, ca nişte automate, privesc în gol, aparent neutri.
Dar acuzatorul, ca un clovn grotesc, intervine din nou:
- Ieşi în faţă, să te vedem !
Toţi, din nou, căutăm în toate părţile, să descoperim victima.
Noua victimă.
Şi iată, ea apare, liniştită şi calmă, cel puţin în aparenţă.
Ocolind sala, pe lângă peretele din dreapta, ajunge în faţă, între scenă şi primul rând, oprindu-se.
- Tu de ce mergi la biserică ?
Din nou rumoare şi linişte.
Din nou aşteptăm răspunsul.
Vocea studentei dă o explicaţie pe care noi n-o auzim.
Poate cei de-acolo au auzit răspunsul.
Dar acuzarea, cu răspunsul pregătit, anulează orice justificare:
- Ieşi afară, eşti eliminată !
Din nou aplauze.
Din nou murmure.
Oare câţi mai sunt ?
Timpul sacadat, în tiparele alocate celor învinuiţi, se scurge de-acum previzibil.
Numele şi facultatea.
Apariţia în public.
Întrebarea inutilă.
Acuzaţia şi sentinţa.
Aplauzele şi vociferările.
Privirile din prezidiu se rotesc în sală.
Au mai fost trei studente şi un băiat, toşi patru încriminaţi.
Şi toţi patru ghilotinaţi.
Ultima de pe listă, cum vom vedea, o studentă.
Vocea lătrătoare îi repetă numele şi facultatea.
Se prezintă şi ea înaintea completului de judecată.
Înaltă, brunetă, albă la faţă şi cu ochelari.
Rectorul inchizitor, parcă sătul de rolul jucat, pune întrebarea-stereotip, cu mai puţină violenţă:
- Tu de ce mergi la biserică ?
Şi răspunsul vine imediat, cu claritate şi sinceritate surprinzătoare:
- Ca să ascult Bach !
Sala înmărmureşte.
Şi acuzatorul.
Şi prezidiul.
O linişte mormântală anulează orice reacţie.
Orice reacţie planificată sau spontană.
Timpul se scurge parcă în gol.
Figura năucă a rectorului, surprinsă de răspuns, pendulează între prezidiu şi sală.
Faţa lui buhăită, cu ochii scoşi din orbite, cu nasul borcănat, este prinsă într-o oglindă a neputinţei.
A neputinţei în a da un răspuns nu numai logic, ceea ce nu se cădea, dar nici formal conform scenariului.
Secundele scurse n-au fost aşa de multe câte au părut.
Dar şi răspunsul a întrecut aşteptările:
- Ce Bach, ieşi afară proastă ce eşti !
Au mai trecut câteva clipe până să izbucnească obişnuitele aplauze.
Dar sala a explodat în huiduielile erupte din toate părţile, spontan, ca o racţie în lanţ.
- Huoo !
- Huoo !
- Huoo !
- Huoo !
Din zeci şi sute de glasuri:
- Huoo !
- Huoo !
Surprinse, aplauzele s-au oprit.
Câteva secunde.
Apoi, grupate pe anumite sectoare, au reînceput.
Cu urlete.
Cu scandări.
Cu cei din prezidiu, furioşi, ridicaţi în picioare, agitându-se.
Cu rectorul, redus la un măscărici de bâlci.
- Huoo !
- Huoo !
Strig şi eu cu toate forţele.
Cu toate forţele acumulate.
Acumulate de ieri.
Sau poate de ani întregi.
- Huoo !
- Huoo !
Cu toţii, ridicaţi în picioare, huiduim.
În semn de protest.
Dar se aud strigăte de revenire la ordine.
Şi se văd mişcări dirijate spre diferitele nuclee.
Sala se clatină în valuri neregulate.
Ca o hulă.
Zgomote.
Ţipete.
Ordine.
Ne ferim privirile.
Se-aude un ordin, care domină vacarmul:
- Luaţi loc ! Luaţi loc !
Şi:
- Ruşine !
Studenţii încep să se aşeze.
Unii se întorc cu spatele.
Apare teama.
Printre ordinele de a se face linişte se aud vocile celor care au pătruns în viteză, jos şi la balcon, strigând:
- Tu de colo, vino aici !
Sau:
- Nu te ascunde, te-am văzut !
Se fac replieri.
Busculade.
De jos ni se comunică măsura că uşile s-au închis.
Vocea rectorului, aproape piţigăiată, plângăreaţă, se mai aude o dată:
- Arestaţi-i pe duşmani !
- Îi vom da afară din facultăţi !
M-am făcut mic.
Mic de tot.
După dezlănţuirea de neoprit, m-a cuprins teama de represalii.
Arestarea !
Pierderea facultăţii !
Nu departe de mine, în dreapta, au fost luaţi doi studenţi şi duşi cu forţa.
Nu ştiu cum să mă fac nevăzut în mulţime !
Toţi reacţionează la fel.
Ne împingem şi ne ferim unii de alţii, unii în alţii.
Ca o turmă în revenire.
Rumoare şi tăcere din nou.
Cei din prezidiu îşi ocupă locurile.
Rectorul, gudurător, îi asigură de tot sprijinul, regretând cele întâmplate.
Dar şi atacând din nou:
- Îi dăm pe cei vinovaţi afară din facultăţi, tovarăşi!
Apoi, după şuşoteli şi priviri aprobative, cineva pronunţă încheierea şedinţei.
A şedinţei extraordinare.
De la Casa Universitarilor.
2006