#01 Ştiu

de V. Umbreanu

Sunt şomer.

Sunt şomer pentru prima dată.

De aproape trei luni.

Chiar de la 1 martie.

De Mărţişor !

Şi acum simt nervozitatea de atunci.

Ca o substanţă toxică, pătrunsă în fluxul sangvin.

Cu reacţiile imediate.

Şi cuvintele mamei:

“-Nu ştii să rabzi !”

Şi, după câteva clipe de tăcere, cu privrea mea încruntată în loc de răspuns, urmarea firească:

“-În lume trebuie să rabzi, să înghiţi câteodată nedreptatea, mai ales acum, când trăim vremuri grele !”

Ştiu.

Ştiu că trăim vremuri grele.

Războiul recent.

Schimbarea regimului.

Tata dat afară din partid.

Şi mai vin şi eu cu părăsirea facultăţii !

Ştiu.

Ştiu cât de greu i-a fost tatei să mă pot angaja.

Ca muncitor necalificat.

La “Fabrica de electrozi”.

Noianul de gânduri mă invadează ca un flux.

Zilnic.

Orice aş face.

Faptul că m-au concediat mă urmăreşte zilnic.

Prietenii mă iau în balon.

Părinţii mă mustră.

Dar ştiu că am dreptate.

Cum să rabd, când constat că mă fură ?

Că mă fură la salariu !

Merg la pescuit.

Acum am timp.

Timp berechet.

Dar gândurile nu-mi dau pace.

Gândurile că m-au învins.

Că m-au învins hoţii, ticăloşii !

În frunte cu şeful sindicatului din secţie.

Momeala am strâns-o încă de ieri.

Râme negre şi coropişniţe.

Raniţa cu bagaje e gata.

Pelerina şi hainele pentru noapte.

Ustensilele.

Mâncarea.

Şi undiţa, cu segmentele legate cu şnur.

Afară e cald, după zilele cu ploile primăverii.

Norii pufoşi plutesc în formaţie rarefiată pe cerul albastru.

Mă grăbesc cât pot.

Să ajung la gară, să prind trenul spre Războieni.

Mătuşa sforăie în cămăruţa ei.

Bunica, întoarsă spre perete, moţăie în patul din bucătărie.

Poate doarme.

Mă mişc încet, să n-o trezesc.

Păcat că nu am cizme de cauciuc.

Ale tatălui mi-s prea mari.

Este perioada acalmiei dintre amiază şi sosirea celor de la serviciu.

Iau banii din bufet şi ies din bucătărie dar glasul bunicii mă opreşte.

-Ai grijă la noapte !

Şi, ca deobicei, răspunsul meu este prompt:

-N-ai teamă,Buni, săru-mâna !

Afară, de lângă perete, iau raniţa în spate şi undiţa în mână.

Azor, ieşind din cuşcă, mă latră cu invidie.

Că eu plec şi el rămâne în lanţ.

Gândul, că voi sta la pescuit până mâine seară, mă inundă cu emoţia cunoscută.

Cunoscută de mic.

Primele amintiri le am de la pescuit.

De la pescuitul în şanţ, dar tot pescuit înseamnă.

Trec pe sub frăgarul bătrân şi ajung la poartă.

Apoi, străzile spre gară.

Străzi pustii.

Doar rândunelele zboară ca nişte avioane de vânătoare.

Şi vrăbiile care ciripesc în tufişuri.

Mă grăbesc spre gară.

Abia aştept să mă văd în tren.

În primul, până la Războieni.

Apoi în celălalt, spre Târgu-Mureş.

Am un plan.

Am un plan pus la punct de-o săptămână.

Să-l urmez şi să reuşesc.

Parcă aud cuvintele mamei.

Altele,

“-Nu aduci nici un ban în casă !”

Ştiu.

Sunt vremuri grele.

Dar de ce m-au concediat ?

De ce mă fură ?

Nu aduc bani în casă.

Lasă.

Lasă, că o să aduc !

Nici nu ştiu când am ajuns în tren.

Holdele, în acest sfârşit de mai, arată bine.

Iarba, după ploaie, îşi expune verdele proaspăt.

Vecinii, din vagonul vechi, parcă nici nu există.

Fluierul locomotivei 230, ascuţit, împarte distanţa în fragmente sonore.

Cobor în staţia aglomerată de marfare şi călători şi urc în celălalt tren.

Rămân lângă uşă şi fac loc celorlalţi să treacă.

Salivez abundent.

Privesc prin geamul prăfuit.

Valuri de fum cenuşiu şi vapori, de-o parte şi de alta.

Ne urnim din loc şi ajungem la ace.

Trenul pilotează încet, hurducându-ne.

Aşa ajungem pe linia ce urcă pe valea Mureşului.

Gândurile amare au dispărut.

Nimic neplăcut n-a rămas.

Despre uzină.

Despre faptul că sunt şomer.

Sau că sunt vremuri grele.

Uşa semideschisă aduce aerul cald de afară.

Cu răcoarea intermediară.

Iată Mureşul !

Tulbure, din cauza ploilor.

Dar nu mult crescut.

Oprim în staţii şi pornim iarăşi.

Trecem podul de peste Arieş.

Încă o oprire şi cobor.

Privesc acolo departe, la poalele dealului.

Acolo unde voi ajunge.

Ştiu locul bine.

Ştiu şi planul.

Planul, cu toate detaliile.

Timpul se scurge cu rapiditate.

Iată.

Cobor în staţia Cheţani şi pornesc pe lângă calea ferată înapoi.

Înapoi, câteva sute de metri.

Apoi, printre parcelele localnicilor, direct spre Mureş.

Să ocolesc satul.

Cu oamenii şi câinii incomozi.

Am reperul în faţă, o salcie izolată.

Acolo, în curba râului.

Raniţa, prea joasă din cauza curelelor largi, mă opreşte în loc.

Strâng cataramele şi pornesc din nou.

Deja îmi e cald.

Fruntea transpirată mi-o şterg cu mânecile, pe rând.

Pălăria de paie, prea largă, îmi cade pe frunte şi o tot trimit înapoi.

Cu palma liberă.

În sfârşit, ajung.

Ajung sub salcie, dar nu mă opresc.

Nu mă opresc până la locul stabilit.

Stabilit conform planului.

Cărarea, deja trasată de pescari prin iarbă, mă duce spre placă.

Placa plasată chiar în cărare.

Citesc, fără să mă opresc.

Ocolind-o.

PESCUITUL INTERZIS !

ZONĂ DE PROHIBIŢIE.

Apele Mureşului foşnesc uşor, atingând tufele de sălcii pitice.

Mâlul gălbui, care le tulbură, îmi dă speranţe.

Îmi dă speranţe, că voi prinde peşti.

Că vor căuta momeala pe care le-o aduc.

Malul pustiu.

Mă întorc şi văd, departe în urmă, placa avertizatoare.

De-o parte, parcelele cu porumbul abia răsărit şi buruienile mici.

Lobode şi rapiţă.

Pălămidă.

Dincolo holdă.

Mă apropii de curbă.

Unde Mureşul,aproape de deal, îşi schimbă albia spre dreapta, în unghi drept.

Pământul, încă umed, nu permite lucrări agricole.Norocul meu !

Pustietatea asta.

Las raniţa în iarbă.

Şi undiţa.

Mă şterg de sudoare şi constat că mi-e sete.

Dar, n-am apă !

Am uitat să-mi pun sticla.

Va trebui să mă descurc la faţa locului.

Dar, mai târziu.

Scot cutiile cu momeală din raniţă şi dezleg şnurul undiţei, apoi o montez.

Ataşez bobina la lansetă.

Lanseta cu vârf de oţel.

Elastică.

Desfac nailonul gros şi pun plumbul.

Apoi, foiţa opritoare şi leg cârligul.

Cârligul mare, pentru peşti mari.

Încarc două râme negre.

Apoi, cu briceagul ruginit, tai o ramură de salcie şi cioplesc repede crăcanul.

În sfârşit, un segment de ramură mai gros, pentru fixarea bobinei la sol.

Mă apropii de apă, desfac firul care spiralează în iarbă şi lansez în curbă.

Simt puterea apei cum duce plumbul, cum îl târăşte pe fund, până se opreşte.

Las undiţa în iarbă şi aduc crăcanul şi ţăruşul, fixându-le la locul lor.

Abia acum mă liniştesc.

Abia acum, nerăbdarea şi graba s-au finalizat.

Îmi şterg din nou transpiraţia.

Setea e mai puternică.

Mă deplasez pe ţărm, întâi în susul apei, apoi în aval.

Niciunde să fie vreun loc pentru apă de băut.

Din pânza freatică.

N-am de ales.

N-am de ales decât să beau din Mureş.

Chiar dacă e tulbure.

Nu este prima dată şi nici ultima.

Cobor la apă şi-mi spăl palmele.

Privesc spre celălalt mal când aud o plescăitură.

A sărit un peşte.

Semn bun !

Înseamnă că peştii caută hrană.

Cum caut eu apă !

Sorb din palmele făcute căuş.

O dată şi încă o dată.

Acceptabil !

Mă ridic şi revin la undiţă.

Aşa a început pescuitul.

Aşa au început să tragă peştii.

Să simt lovitura în vârful elastic şi să contrez brusc.

Unul câte unul, peştii au populat prima plasă.

Croşetată de mama din aţă pescărească groasă.

Nimic nu mai conta.

Nici foamea, nici setea.

Doar mrenele şi somoteii care se zbăteau în plasa legată de-o ramură, lângă apă.

Prima parte a planului se realiza perfect.

Urma următoarea, acum că înainta înserarea.

Las undiţa pe crăcan, priponită de ţăruş şi scot din raniţă cele două sfori cu cârlige.

Aduse pentru pescuitul de noapte.

Le desfăşor pe rând, în iarba călcată şi încep să încarc fiecare cârlig cu momeală.

Unul cu coropişniţe.

Unul cu râme.

Până termin cu prima.

O iau cu grijă, să nu se încurce cu bucata de plumb de la capăt şi mă deplasez în susul râului, până la o bulboană.

Acolo, cobor cu capătul pe care-l leg de o ramură de salcie şi revin pe ţărm, pregătind sfoara pentru lansare.

Atent să nu se agaţe de ceva.

Atent să nu mă rănesc în vreun fel.

Ca altădată !

Realizez balansul şi arunc.

Zgomotul indică apă adâncă.

Curentul duce încărcătura la vale şi firul se întinde.

Cobor şi maschez capătul cu ramuri.

Revin la a doua sfoară şi repet operaţiile.

Cu ea în mâini, depăşesc undiţa din iarbă şi, la vreo treizeci de metri, dublez lansarea la apă.

Abia acum, în liniştea înserării, pot să opresc foamea care, de câteva ore, îmi trimitea semnale de alarmă.

Dar, înainte de cină, să controlez undiţa care, iată, este căzută de pe crăcan.

Sigur, alt peşte a căzut în capcană.

Da !

Şi e mai mare !

Lupta cu mreana durează câteva minute.

Câteva minute de încordare la ambele capete.

Iat-o, tot mai aproape, în vâltoarea dublată de zbaterea violentă.

Ridicată în aer şi ajunsă pe iarbă, admir exemplarul record din această zi.

Şi încă nu s-a terminat !

Pentru că abia a început.

Eliberată în plasă, lângă confraţii ei, bolborosea cu putere.

Pun coropişniţele în cârlig, potrivesc firul cu atenţie şi lansez din nou în curentul puternic.

Aştept până se opreşte plumbul şi fixez undiţa la sol.

Abia acum mă pregătesc de cină.

Spălat pe mâini, aşezat pe pulovărul roşu, lângă raniţa desfăcută, îmi etalez mâncarea preferată.

Pâine cu slănină şi ceapă verde.

Ce plăcere !

Ce plăcere, în condiţiile în care timpul este ideal şi plasa, aproape plină, mişcă încontinuu ramura de salcie !

Primii ţânţari încep să se învârtă în jur.

Se aud lătrături de câini departe, în spate.

Dar şi alte plescăituri ale peştilor, pretutindeni.

M-am săturat !

Strâng mâncarea în ştergarul de cânepă şi o depozitez în raniţă.

Răcoarea serii mă obligă să mă dotez pentru noapte.

Si împotriva ţânţarilor, lacomi de sânge.

Îmbrac pulovărul şi schimb pălăria cu basca.

Adaug fularul roşu, în jurul gâtului.

Mai sorb doi pumni de apă şi pregătesc pelerina gri.

Pentru mai târziu.

Apoi, ajung la undiţă şi verific firul.

Nu s-a prins nimic.

Recuperez şi constat cârligul gol.

Desfac alături cutia , scot pe rând, pe pipăite, două râme mari şi la încarc pe cârlig.

Închid cutia şi lansez pe întuneric.

Zgomotul obişnuit.

Tractarea obişnuită şi oprirea greutăţii, undeva.

Apoi, aşteptarea.

Aşteptarea loviturii, care nu întârzie.

La capătul undiţei.

Si reacţia mea.

Pe măsură.

Oră de oră, peştii, umplând prima plasă, m-au obligat să o folosesc şi pe a doua, prinsă în întuneric, lângă cealaltă.

N-a contat întunericul.

N-au contat ţânţarii.

N-a contat liniştea, rar întreruptă de ţipătul unei păsări de noapte.

Sau de săriturile, tot mai rare de altfel, ale peştilor răpitori.

Somotei şi mrene.

Dar, tot mai rari.

Tot mai rar, vârful de oţel din beznă, îmi transmitea activitatea de la celălalt capăt al firului.

Până s-a oprit.

Nici ţânţarii nu mai erau activi.

Cele câteva înţepături mă obligau la mişcări automate de lovire.

Şi la umezirea zonelor cu salivă.

Noroc la apropierea apei, să-mi spăl mâinile.

Fără pericol.

Pelerina, îmbrăcată, foşneşte la orice mişcare.Şi somnul se manifestă, aproape pe neaşteptate.

Oboseala îşi spune cuvântul.

Da, este vremea să mă culc.

Aşez undiţa pe suport, înfig mai adânc ţăruşul între bobină şi fir şi mă tolănesc pe iarbă, cu raniţa drept pernă.

Parcă abia acum văd stelele pe cerul nopţii.

Şi parcă abia acum remarc răcoarea nopţii de mai.

Ce bine că am în raniţă bluza de doc albastru.

Rămăşiţa de la uzină.

Rămăşiţa muncitorului necalificat.

Ce valoare mai are liceul ?

Dar gândurile lumeşti dispar la imperativul momentului.

Mă eliberez de pelerină şi îmbrac bluza peste pulovăr.

Mai strâng fularul.

Mai potrivesc raniţa.

Şi mă acopăr cu pelerina, strângând-mă ghem.

Astfel ca marginile ei să mă izoleze din toate părţile.

Foşnetul râului nu se mai aude.

Nici bâzâitul ţânţarilor.

Nu se văd stelele.

Nu se apropie gândurile.

Nu se apropie gândurile, de animalul pitit sub învelişul de material plastic.

Adorm în căldura binefăcătoare a izolării.

Mă trezesc brusc, în plină noapte, din cauza amorţelii.

Din cauza picioarelor amorţite, în poziţia curbată a nemişcării.

Mă întorc pe cealaltă parte şi. prin pelerina desprinsă, aud Mureşul în curgerea continuă.

Încă somnoros,o fixez sub corp şi mă adâncesc din nou în nefiinţă.

Simţind umezeala apei condensate pe aceasta.

Mă trezesc odată cu zorii.

Haloul luminii, ca o coroană a unui arc de cerc, poleieşte întunericul în defensivă.

Dar, cu aliata lui dintotdeauna.

Ceaţa.

Ceaţa care, cu fiecare minut, se face mai deasă.

Şi care, mă face să tremur şi să doresc întoarcerea sub pelerina întărită, devenită aproape scorţoasă.

La somnul încă prezent.

Dar, o plescăitură foarte aproape mă trezeşte definitiv.

Mă trezeşte la farmecul pescuitului de dimineaţă.

Când şi peştii, iarăşi flămânzi, îşi caută meniul.

Ca şi mine.

Golul foamei pune iarăşi stăpânire pe toate simţurile interioare.

Să fie umplut, să fie umplut cu ritmicitatea naturală.

Ca şi peştii.

Şi oamenii.

Ies din coconul pelerinei şi mă întind în răcoarea dimineţii.

Fantomă singulară în valurile tăcute ale ceţii.

Alte sărituri în apele râului.

Este vremea pescuitului.

Îmbrac pelerina şi mă încing cu cordonul ei, cât mai strâns.

Apoi, de-o parte, urmăresc firul şuvoiului auriu cum face să se balanseze o ramură de salcie.

Aşa pregătit, ajung, prin iarba umedă de rouă,la undiţa rămasă în poziţia de-aseară.

Nu s-a prins nimic.

Dar cârligul, din nou, este gol.

Încarc momeala şi arunc în acelaşi loc.

Şi aştept.

Aştept etapa de dimineaţă.

Minutele trec în încordarea trezită a pasiunii.

E ziuă de-a binelea.

Dar ceaţa, ca o perdea, mai întârzie adâncimea peisajului.

Dar nu şi reactivarea undiţei.

Iarăşi loviturile.

Iarăşi înţeparea.

Iarăşi zbaterea capturilor.

Până îmi aduc aminte de sfori.

Curiozitatea, mai puternică, învinge pescuitul la undiţă.

O las iarăşi pe crăcan,cu asigurarea ţăruşului şi mă îndrept spre prima sfoară, din amonte.

Ceaţa curge în valuri.

De peste deal se ivesc primele raze.

Desfac grăbit cordonul şi las pelerina în iarbă, în timp ce observ mişcarea ritmică a ramurii de care am legat sfoara.

Aproape că este forţată !

Recuperez emoţionat şi simt tremurul sforii cu deplasarea ei înspre larg.

În mişcare neregulată.

Ce s-a prins oare ?

Iată primul peşte la al doilea cârlig.

O mreană de peste 1 kg. !

Şi mai departe, zbaterea în apa gălbuie.

O coadă, răsucindu-se la suprafaţă !

O coadă vânătă.

Un somn, un somn mai mare !

Mreana se zbate deja în iarbă, în timp ce ajung la somn.

Îl prind de gură şi dinţii-i pătrund în piele.

Nu contează un pic de sânge !

Are câteva kilograme !

Şi firul mai are, la capăt, un peşte.

Chiar lângă plumb.

O altă mreană.

Trei peşti frumoşi, deodată !

Îi desprind, pe rând, din cârlige şi-i las, zbătându-se, în iarba udă, ducându-mă după plasă.

După a doua plasă.

Apoi, târând-o pe jos, prin iarba lunecoasă, o leg şi-i dau drumul în apă, dispărând în adânc.

Creanga o ţine bine.

Merg spre cealaltă sfoară.

Ceaţa s-a rărit mult.

Soarele, ridicat deasupra dealului, deja încălzeşte.

Iată sfoara întinsă, ca şi prima.

Mâna recuperând-o, îi constată opoziţia.

Opoziţia puternică, vie.

Peştii apar unul după altul, nu foarte mari dar nici mici. Aduc, pe rând, ambele plase.

Echilibrez conţinutul.

Le târăsc la loc, entuziasmat de rezultate.

Privesc apa.

Curgerea ei, în deplasare continuă, cu mici vârtejuri şi insuliţe de spumă.

Rândunelele ciripesc de zor.

Primele berze îşi fac apariţia, planând pe celălalt mal.

E vremea să iau dejunul, micul dejun.

Dar, înainte, trebuie să recuperez sforile.

Le aduc lângă plase şi le resfir la soare.

Să se usuce.

Apoi aduc pelerina şi o întind lângă raniţă.

În loc de faţă de masă.

Mâncarea îşi face apariţia.

Aceeaşi de aseară.

În plus, ouăle fierte.

Mănânc cu poftă.

Căldura aerului creşte.

Pe panta dealului apare o turmă de oi.

Tălăngi şi hămăituri de câini.

Timpul trece.

Merindele rămase ajung în raniţă.

Rulez pelerina uscată şi-o leg cu cordonul.

Mă dezbrac de bluză şi de fular.

Apoi sorb apa răcoroasă şi apuc undiţa.

O ţin în mâini şi aştept.

Aştept să tragă peştii.

Dar este acalmie.

Ştiu.

Este acalmia de zi, când peştii sătui se retrag undeva în aşteptarea siestei.

Nici nu ştiu când s-a apropiat cineva.

Din spate.

Şi am tresărit la acel, brusc, “bună ziua !”

Mă întorc şi zăresc, sus pe ţărm, paznicul.

Paznicul de vânătoare !

Paznicul de vânătoare, îmbrăcat cu uniforma sa cafenie, cu pălăria tradiţională şi taşca la şold.

Şi, bineînţeles, cu arma de vânătoare, în bandulieră.

-Bună ziua !

Răspunsul meu normal, liniştit, scăpat de prima surpriză.

După aceea, în liniştea momentelor următoare, sunt atent la oţelul undiţei.

La eventuala mişcare a lui.

Tăcerea se prelungeşte.

Cam mult.

Şi, dublată de o tensiune pe care o cunosc.

Ştiu.

Ştiu ce urmează.

Urmează întrebările.

Întrebările unui interogatoriu.

Sunt pregătit.

Şi ca pescar.

Şi ca şomer.

Mai ales ca şomer.

Cu faţa la Mureş, la apele învolburate şi la turma de oi, care se îndepărtează, simt foiala celui care se pregăteşte.

Care se pregăteşte dar nu îndrăzneşte să înceapă.

Nu îndrăzneşte sau nu ştie cu care întrebare să înceapă.

Au trecut minute bune în aşteptare.

Rândunelele nu mai zboară.

Nici berzele.

Nici peştii nu sar.

Tălăngile şi câinii nu se mai aud.

Doar curgerea apei, în foşnetul neîncetat.

Soarele, ridicat spre zenit, încălzeşte de-a binelea.

Mă mişc de pe un picior pe altul, să nu amorţesc.

Poate asta a dat tonul.

Să pună prima întrebare.

- De unde eşti ?

Aha, de-aici porneşte ancheta !

- Din Câmpia Turzii.

Privesc undiţa nemişcată.

Aştept următorul pas, următoarea întrebare.

Dar, surprinzător, ea nu vine ci în locul ei, o remarcă:

-Da văd că ai prins bine !

Aha, a văzut plasele prinse de salcie !

Cum fac zgomotele neobişnuite, cu peştii care se zbat să scape şi poartă plasele din afund spre suprafaţă şi înapoi.

- Da, am prins o grămadă de peşti, de aseară şi până acum !

Fără să-mi schimb poziţia şi nici cantitatea informaţiei, aştept în continuare.

Şi continuarea se realizează.

- Da ştii că-i interzis pescuitul în perioada asta ?

- Ştiu.

Răspunsul meu prompt,poate prea prompt, a readus din nou tăcerea.

Tăcerea dinaintea următoarei întrebări.

A următoarei întrebări, prudente dar calculate.

Le bănuiam, întrebările.

Le anticipam.

Ce mai, le ştiam!

- Da ştii că-i interzis pescuitul noaptea ?

- Ştiu.

Iarăşi tăcere.

Dură şi încordată.

Ca între două animale.

Care se întâlnesc pentru prima dată.

Şi se urmăresc.

- Ştii că nu-i voie să pescuieşti cu sfori ?

Aha, a ochit sforile care s-au uscat deja şi zac lângă plase.

- Ştiu.

Iarăşi pauza.

Pauza prelungită, în care se coace următoarea întrebare.

A celui în drept.

A celui legal.

- Ştii că n-ai voie să prinzi aşa mulţi peşti ?

- Ştiu.

Sigur că ştiu, pentru că în permise este specificată cantitatea zilnică admisă.

Parcă înadins plasele bolboroseau, descoperind cantitatea de faţă.

Iarăşi pauză.

Iarăşi tăcere.

Iarăşi aşteptare.

- Ştii că aici este interzis pescuitul, că-i zonă de prohibiţie ?

- Ştiu.

Cum să nu ştiu, doar am trecut pe lângă tăbliţă !

Asta, ca o completare personală a mea, în gând.

Şi acum, pregătit pentru ultima întrebare, zâmbesc muşcându-mi buzele.

Muşcându-mi buzele, ca să nu râd.

Ca să nu râd de absurditatea situaţiei.

A situaţiei absurde dar şi hilare.

Cu întrebări normale puse într-o situaţie deloc normală.

Şi cu răspunsuri deloc normale la întrebări foarte normale.

Mă forţez să nu râd.

Norocul este că stau cu spatele.

Deşi peştii nu trag deloc.

Ca un făcut.

Acalmie totală.

Într-un asemenea moment este lansată ultima întrebare.

Ultima întrebare nu cu o voce fermă, stăpână pe situaţie, ca până acum, ci prudentă, chiar temătoare.

Şi destul de şoptită.

- Permis ai ?

Ha-ha-ha !

Ca un capac pe oală !

Doar această întrebare lipsea.

Doar aceasta mai lipsea !

Ca să fie scena finalizată, închisă în logica birocratică a anchetei.

A interogatoriului.

Legitim şi finalizat ca atare.

Abia acum îmi schimb poziţia.

Îmi schimb poziţia şi mă întorc spre paznic.

Cu undiţa în mână.

Tot cu ea în mână, chiar dacă acum este un obiect nefolosit şi nefolositor.

Acum este doar un obiect de recuzită al actorului.

Al actorului ajuns în faţa scenei luminate intens de soarele de mai.

Şi în faţa publicului.

A marelui public.

- Cum credeţi că pescuiesc

într-o perioadă interzisă

noaptea

cu unelte nepermise

şi prind prea mulţi peşti

şi mai mult

într-o zonă interzisă

de prohibiţie

şi să nu am permis ?

Privindu-l direct în faţă,direct în ochi, de jos în sus, îi constat mirarea, mirarea omului simplu, a omului simplu şi corect, în plin exerciţiu a funcţiunii.

A funcţiunii legale !

Iată.

Nu reuşeşte să-mi susţină privirea şi ea se agaţă, lateral, de plasele pline cu peşti, acestea într-o efervescenţă provocată, poate, de această anchetă.

De undele provocate în jur.

De neobişnuitul realităţii.

Şi totuşi, ultima întrebare abia acum şi-a spart balonul de săpun, surprinzătoare şi pentru mine.

-Ce faci cu atâta peşte ?

Da.

Bună întrebare !

Abia acum puteam să-i plătesc sinceritatea profesională cu aceeaşi monedă.

Cu moneda sincerităţii umane.

Şi, cu undiţa inutilă, plasată pe crăcan,şi ridicat pe ţărm lângă el, îi explic situaţia.

Situaţia mea, personală.

De acasă.

Cu evenimentele din ultimul an.

Cu munca de muncitor necalificat din uzină.

Cu descoperirea hoţiei din partea conducătorului de sindicat.

Cu răbufnirea mea oficială.

Cu darea afară

Cu remarcile părinţilor că sunt un întreţinut.

Şi cu ieşirea din impas prin cea mai bună soluţie de care sunt în stare.

-Să prind peşti şi să-i vând !

Şi iarăşi explic, prin cuvintele mamei, că, fiind vremuri grele, trebuie să le depăşim şi prin mijloace extreme.

Când să prind mai mult peşte dacă nu în perioada când trag mai bine, în perioada interzisă ?

Şi noaptea, când este linişte de-a lungul apelor !

Şi cu sfori, pe lângă undiţă !

Şi unde dacă nu în zona unde peştii sunt ocrotiţi ?

Şi am încheiat, fără să recunosc faptul că n-am nici permisul vizat:

-Acum voi duce bani în casă !

Impresionat, n-a putut să-şi desprindă privirea de a mea şi, după o scurtă revenire a tăcerii, a dat din cap a încuviinţare şi întinzându-mi mâna, a mai spus doar atât:

-Spor la peşte, băiatule !

A mai salutat odată cu mâna la tâmplă, în timp ce cu cealaltă echilibra arma de vânătoare.

Iată-l cum se îndepărtează în josul Mureşului, pe cărarea şerpuind prin iarbă.

Şi lăsându-mă uşor ameţit de neverosimila anchetă.

Şi cu satisfacţia că voi duce, acum, bani în casă.

Ştiu.

2006